clientul meu era înscris pe lista participanților și ne-am instalat în sala de licitații, unul lângă altul, eu pregătită să traduc, la urechea lui, cu cea mai mare discreție. Am avut timp să răsfoiesc catalogul, ca să rețin ofertele, el mi le-a arătat pe cele care îl interesau în mod deosebit, vom avea de lucru toată ziua. Mi-a explicat de ce nu a dorit un intermediar, îl amuza să participe personal. Înainte să
înceapă licitația, trebuind să mă gândesc la toate pentru el, i-am trimis un mail asistentei mele să rezerve o masă pentru prânz.
Dimineața a trecut fără să-mi dau seama. Mi-am mobilizat toate capacitățile de concentrare; nu mai gândeam, ascultam, înregistram, retranscriam, stabileam comunicarea între clientul meu și evaluator, rămânând transparentă. Trebuia să aibă
sentimentul că înțelege totul singur.
La 12:45 am împins ușa restaurantului unde urma să luăm
prânzul. Și care nu mi-a fost surpriza văzându-l pe Bertrand așteptându-ne la masă!
― Șeful tău nu umblă cu ocolișuri, mi-a șoptit Sean. Îi e teamă
să nu te răpesc.
Tipul era insuportabil. Totuși, nu aveam de ales decât să mă
stăpânesc. Dumnezeu știe că era din ce în ce mai greu. I-am arătat cel mai frumos zâmbet al meu.
― Vă înșelați, noi știm să avem grijă de dumneavoastră.
Bertrand l-a salutat, apoi mi-a strâns mâna, întrebându-mă din priviri. L-am liniștit făcându-l să înțeleagă că totul se derula perfect până acum. Motivul prezenței lui Bertrand era clar; se temea că
scăparea noastră din urmă cu o zi punea sub semnul întrebării colaborarea cu el. Pe tot parcursul mesei s-a discutat despre afaceri.
Apetitul încă nu-mi crescuse, m-am mulțumit cu un wok de legume găsit în meniu pe care le-am înghițit cu ajutorul unor pahare mari de apă gazoasă.
― Am hotărât să profit ceva mai mult timp de sejurul meu parizian, ne-a spus Sean când ni se servea cafeaua. Yaël, contez pe tine, am programat mai multe întâlniri cu recrutori de cadre, la care îmi vei fi indispensabilă. Ai văzut în dimineața asta că nu pot să mă
lipsesc de tine.
O, nu! Îmi dădea tot programul peste cap și, cu toate astea, nu aveam de ales, nu puteam să-l las baltă. Bătaia de cap din noaptea trecută nu folosise la nimic, trebuia să reiau totul de la zero. Am fost conștientă de venele care mi se zbăteau dureros în tâmple și de greața care nu avea să întârzie să apară.
― N-am să vă dezamăgesc, fiți sigur de asta, i-am răspuns încercând să vorbesc cu voce calmă. Vă rog să mă scuzați.
M-am ridicat și am luat-o spre toalete. M-am închis acolo și m-am așezat pe capacul closetului, cu telefonul în mână. Neștiind până
la ce oră voi fi ocupată astăzi, trebuia să anticipez. Am început prin a o suna pe asistenta mea. Nemernica nu a răspuns: era în pauză de masă. De atâta timp îi tot repetam că trebuie să răspundă
întotdeauna, indiferent când, indiferent unde, chiar și la toaletă
trebuie să răspundă la apelurile mele! Am respirat adânc, promițându-mi să pun rapid punctul pe i cu ea. Pe de altă parte, era în stare să confunde clienții! Nu puteam să am încredere decât în mine însămi. Am dat vreo zece telefoane și am trimis o grămadă de mail-uri. Nu-mi mai rămânea decât să aștept răspunsurile. Înainte să-mi părăsesc ascunzătoarea, mi-am dat cu apă rece pe tâmple și mi-am aranjat înfățișarea pudrându-mi nasul. După aceea am înghițit o indispensabilă aspirină; migrena devenea din ce în ce mai puternică. Simțeam cum o bară îmi apasă fruntea, un ochi deja mă
durea, iar stomacul mi se strângea de greață. Încă puteam să-mi controlez starea. M-am forțat să respir calm, încet, ca să țin durerea la distanță. Când m-am întors la masă, am descoperit că Bertrand plătise deja nota și mă așteptau. Așadar, întârziasem atât de mult!
Când mi-a deschis ușa, șeful meu, cu o mină sobră, m-a reținut câteva secunde:
― Vin cu tine în după-amiaza asta.
Un presentiment rău m-a invadat. Ardeam să întreb „de ce?“
Bertrand era ocupat până peste cap, eu eram acolo, nu avea nevoie să piardă timpul. Doar dacă nu eram supusă unui test? Da, asta e, sigur asta. Nu poate fi decât asta!
După-amiaza a început destul de bine, în ciuda migrenei mele chinuitoare. Clientul nostru părea să se amuze supralicitând, câștigând de fiecare dată licitația, cheltuielile lui nu aveau limite.
Regulat, închizând ochii, inspiram profund. O căldură sufocantă
invada sala, mă simțeam udă. Am aruncat o privire spre Sean și Bertrand, trebuie că se chinuiau groaznic în costumele lor. Spre marea mea surpriză, niciun semn de indispoziție, și unul, și celălalt păreau să se bucure de răcoare. Vasăzică eram singura care avea impresia că se află într-un cuptor. Gălăgia mă incomoda și nu mă
lăsa să mă concentrez. Licitațiile creșteau cu rapiditate, nicio pauză, niciun timp mort, imposibil să răsufli nici măcar o secundă. Totul mergea atât de repede! Aproape prea repede! Ceva a căzut și asta m-a distras și mai mult, m-am întors să văd ce se întâmpla. Preț de o
clipă, a fost ca o gaură neagră, m-au lăsat puterile și am căzut.
Agitația clientului meu m-a readus la realitate, ca și tonul peremptoriu al lui Bertrand:
― Yaël! Ce se întâmplă? Am clipit din ochi și i-am văzut chipul serios. Te-ar deranja să fii alături de noi? Ai ratat o licitație!
― Dumnezeule… Pardon! Scuzați-mă.
Broboane de transpirație îmi alunecau pe spate. Nu auzisem nimic. Pentru prima oară în cariera mea de interpret, nu ascultasem, eșuasem.
― M-ai făcut să pierd o piesă de bază, a tunat Sean. Ești mândră
de tine?
Era furios și își pierduse cu totul morga britanică. Vorbise așa de tare, că mai multe persoane s-au întors, întrebându-se cu siguranță
cine era muștruluit în felul ăsta. M-am chircit, rușinată, umilită.
