― Ba da… Scuze… Ce faci aici?
Întrebarea care nu trebuia pusă.
― Mă adăpostesc de ploaie.
― Mulțumesc ploii că te-a trimis aici, mi-a spus, cu un zâmbet larg pe buze.
Era din ce în ce mai bine! Credea poate că-mi arde de glume. Și-a schimbat imediat mina satisfăcută când a observat că nu-i împărtășeam părerea. De ce trebuia să se întâmple asta azi? Mă
enerva! De parcă nu aveam destule lucruri și griji în minte! Bun, o să derulez din nou filmul ca și cum ultimele cinci minute nu ar fi avut loc.
― Te las, am spus sec.
El a făcut un pas spre mine întinzând brațul.
― Nu… Stai… Nu poți să pleci așa repede! Vreau să-mi spui despre tine… să știu ce s-a întâmplat cu ceilalți.
Își bătea joc de mine sau ce!? Uitase ce făcuse? Am strâns din pumni ca să-mi stăpânesc furia.
― E puțin cam târziu, nu? Cine a dispărut din viețile noastre de pe o zi pe alta, fără să mai dea vreodată un semn? Cine ne-a lăsat să
ne închipuim ce era mai rău? Ce era mai rău, Marc! Mă înțelegi?
Aveam nevoie să mă descarc și el pica la țanc. Mă fixa cu privirea, din ce în ce mai abătut.
― Te rog… lasă-mă să-ți explic… și după aceea vei hotărî dacă
să-mi spui sau nu despre voi.
Avea încă privirea aceea de culoarea alunei, ca de câine bătut, cu câteva riduri de expresie în plus care îl făceau matur. Am întors privirea, nu voiam să ghicesc dacă fusese fericit sau trist în acești ultimi zece ani. Dar decât să-mi fac gânduri negre umblând pe străzi sau și mai rău, singură în apartamentul meu, mai bine mai rămâneam un pic. Și, în adâncul meu, voiam să știu de ce plecase fără niciun cuvânt, fără nicio explicație. De când voiam să-mi reglez conturile cu el! Cu brațele încrucișate, mi-am îndreptat spatele, gata să mușc.
― Te-ascult!
― Nu sta aici, vino să iei loc.
A pornit spre fundul magazinului făcând slalom printre mobile
și eu l-am urmat având grijă să nu ating nimic. Am trecut în spatele paravanului cu model în pătrățele și m-am trezit în fața unui adevărat haos. Începând cu biroul său cu ornamente în rulouri, care nu putea fi închis din cauza impresionantului teanc de hârtii pe care trona un calculator Texas Instrument, pe care trebuie să-l fi luat la mâna a doua. A dat la o parte niște reviste din anii ’80, care zăceau pe cele două fotolii-club Le Corbusier, cu pielea crăpată pe alocuri, între care se afla o măsuță joasă ovală și o scrumieră cu picior, nu prea curată și cel puțin instabilă.
― Ia loc!
Mă pregăteam să fac asta, când un nou-sosit s-a făcut simțit:
― Marc, unde ești?
― Abuelo! Sunt aici!
L-am recunoscut pe bunicul lui Marc din clipa în care a apărut.
Îmbătrânise în zece ani, acum se ajuta de un baston ca să meargă.
Dar își păstrase vioiciunea și capacitatea de a te sonda dintr-o privire, se simțea asta. Ultima dată când îl văzusem, fugisem, disperată, din apartamentul lui din arondismentul șaptesprezece.
― Ei bine, nepoate, nu pierzi timpul! a spus el cu un zâmbet în colțul gurii și cu o ocheadă spre Marc.
S-a apropiat de mine și m-a privit din cap până-n picioare.
Tocurile mele cui îmi îngăduiau să-l privesc de sus și eram foarte mulțumită de asta.
― Domnișoară… chipul dumneavoastră îmi este familiar…
― Este Yaël, a intervenit Marc. Ți-o amintești?
― Yaël! Micuța Yaël! Ai devenit o femeie fatală, m-a complimentat aplecându-se ușor. Apoi a scăzut tonul, ca și cum am fi complotat, ca niște vechi prieteni: Vezi, până la urmă l-ai regăsit, a îndrăznit să spună făcându-mi cu ochiul.
― Dar nu pe el îl căutam, am răspuns prompt.
Se mai credea și amuzant! Se pare că în familia aia nimeni nu era cu capul pe umeri!
― Temperament, nu glumă! Dacă aș fi avut cu douăzeci de ani mai puțin…
― Ajunge, Abuelo! a spus Marc punându-i o mână pe umăr. O să
stăm de vorbă.
Au schimbat o privire complice, e adevărat, dar eu simțeam că
mai era ceva în spatele ei.
