― Unde este?
― Vino și ia loc, mica mea Yaël!
― Nu!
El s-a întors spre mine râzând.
― Ce temperament!
― Cu atât mai bine dacă vă amuză, dar unde este?
S-a apropiat și când și-a pus mâna zbârcită pe umărul meu, m-am dat înapoi. El s-a întristat.
― E bine, nu-ți face griji…
O clipă scurtă, am oftat de ușurare.
― OK! Dar unde este?
Și-a aprins o țigară, apoi a dat din cap privindu-mă.
― Știam că până la urmă o să mă văd cu unul dintre voi cinci.
Oh… chiar te preferam pe tine…
― Puțin îmi pasă! Vreau să-l văd!
― Marc a plecat să facă ceva cu viața lui, să încerce o aventură…
E departe…
― Dar unde este? Și de ce? am strigat bătând din picior.
― Nu pot să-ți spun nimic altceva… Nepotul meu este un cretin.
I-am spus să vorbească totuși cu tine… dar, în sfârșit… a ales…
Mă prinsese ferm de umeri; obrajii îmi erau scăldați în lacrimi.
― Nu a fost o hotărâre ușor de luat, crede-mă, dar trebuia să
plece, era necesar… e pentru binele lui. Acum, vezi-ți de viața ta, micuță Yaël. Și la fel și prietenii tăi…
― N-o să se mai întoarcă? l-am întrebat cu voce frântă.
Abuelo a ridicat din umeri, iar eu am văzut un licăr de tristețe străbătându-i privirea. Mă strânsese și mai tare de umeri.
― Nu-l aștepta, mi-a spus foarte încet.
Mă eliberasem din strânsoarea lui și plecasem alergând, lăsând deschisă ușa apartamentului în urma mea. Mă strigase de pe casa scării, dar eu îmi acoperisem urechile, refuzând să ascult urmarea.
Mă dusesem la Alice și Cédric ca să le povestesc tot. Mă simțisem atât de singură fără el în perioada aceea, împărțită între absența lui și impresia că fusesem trădată. Și apoi, fără să ne dăm seama, l-am pomenit tot mai puțin. Viața își urmase cursul și cotidianul ne înghițise. Cu toate acestea, nimeni nu-l uitase. Marc devenise un subiect tabu. Eu evitam subiectul în rarele ocazii când numele lui era rostit.
Și în seara aceasta hazardul și ploaia făcuseră ca drumurile noastre să se întâlnească din nou. Marc era aici, în fața mea,
încercând să se scuze pentru ce ne făcuse.
― Și, cum au fost? Călătoriile tale? l-am întrebat într-un târziu, ca să mă desprind din amintiri.
Mi-a mărturisit că-și petrecuse un an în Canada, destul de înspăimântător; singurătatea îl devorase și îl împiedicase să se deschidă către ceilalți. Incapacitatea lui din Franța de a-și lua viața în mâini nu se risipise ca prin magie când a ajuns acolo. Rezerva de bani cu care plecase se topea ca zăpada la soare. Traversase țara de la est la vest cu trenul, trăind din mici slujbe la negru. Învățase engleza, amănunt care mi-a smuls un zâmbet, dar și să se descurce singur. Acele douăsprezece luni de unul singur fuseseră „șutul în fund“ de care avea nevoie, devenise adult, „mai mult decât în armată“, mi-a spus. La Vancouver o întâlnise pe o anume Juliette, care pe lângă faptul că i-a mângâiat inima, îl luase într-un tur al țării. Începând de-atunci, totul a avut culoarea vacanței, chiar și când spăla vasele într-un restaurant ca să câștige câțiva euro. Mi-a povestit că împreună cu ea se mișca fără încetare dintr-un loc într-altul, fără rutină și monotonie. Fiecare oră putea să-i arunce într-o nouă aventură. Și apoi, într-o zi când se plimba singur, a dat peste un târg de mobilă, petrecuse acolo o după-amiază întreagă, deși spiritul etnic nu-l interesa, vorbind cu tâmplarii, cu tapițerii, cu toți artizanii pe care îi întâlnea. Se simțise în elementul său la acel târg, dându-și seama că avea o grămadă de cunoștințe în domeniu. În zilele următoare fusese bântuit de acest lucru. Până la urmă și-a mărturisit motivele acestei obsesii: Abuelo îi transmisese pasiunea sa, și el era un vânător de comori. Știa în sfârșit ce voia să facă în viață: să muncească împreună cu bunicul lui la magazinul de vechituri. Venise vremea să se întoarcă acasă.
― Când a fost asta?
S-a oprit o vreme, s-a scărpinat în cap și a respirat adânc.
― Acum cinci ani, mi-a răspuns ocolindu-mi privirea.
― Cinci ani! Și nu ți-a trecut prin cap să dai un semn de viață?
am urlat la el.
Nu era cu putință! Petrecuse atâția ani atât de aproape de noi,
fără să miște un deget ca să ne vadă. De ce-mi mai pierdeam timpul? Aveam alte lucruri de făcut decât să-i ascult tâmpeniile de adolescent întârziat! Nu avea niciun sens! Ce scuză tâmpită o să mai inventeze?
― Știi că în zece ani s-a inventat o chestie genială? Rețelele sociale, i-am spus cu ironie. Adrien și-a regăsit chiar și colegi de grădiniță!
― Nu e stilul meu…
