― Nu e stilul tău! m-am înfuriat. Îți bați joc de mine, Marc! Când vrei, poți! Dar, de fapt, cred că nu voiai… chiar mă întreb dacă noi am contat vreodată pentru tine!
― Îți interzic să spui asta! Am trăit în infern fără voi…
― Infernul tău nu înseamnă nimic comparativ cu al nostru! m-am răstit. Marc, ne-ai trădat. Am fost toți pe fundul prăpastiei din cauza ta, Adrien n-a avut chef de râs luni de zile, Cédric a ratat examenul de grad din cauza ta, nu am mai pus niciodată piciorul la El País, pentru că de câte ori mergeam acolo, se găsea mereu unul care începea să dea apă la șoareci! Îți ajunge sau mai vrei și alte exemple?
Ochii i s-au umplut de lacrimi, și-a luat capul între mâini. Într-o altă epocă și dacă nu aș fi fost atât de furioasă, asta ar fi putut să mă
emoționeze. Dar acum nu voiam decât un lucru: să-i lipesc o pereche de palme.
― Hai, acum răspunde-mi! Cum poți să trăiești de cinci ani în Paris fără să încerci să afli ce s-a întâmplat cu noi?
Mi-a înfruntat privirea, cu lacrimile uscate.
― Era complicat… Trăiam în alt mod după atât de mult timp, care nu avea nicio legătură cu voi. Am preferat să rămân cu amintirile mele decât să vă înfrunt. Imaginează-ți, dacă v-aș fi regăsit, aș fi căzut ca musca-n lapte… ne înstrăinaserăm, Yaël…
Toată lumea își avea viața sa, eu mai înainte decât toți… Nu m-am întors singur, Juliette a venit cu mine, ne-am căsătorit chiar înainte de a ne întoarce la Paris.
― Ești însurat!
Ultimul lucru la care mă așteptam. Fără să știu prea bine de ce, m-am încordat, dacă era posibil mai mult decât eram deja. El s-a uitat pe fereastră atingându-și inelarul de la mâna stângă, marcat de urma unei verighete.
― Nu pentru mult timp, a oftat. Aștept data divorțului.
― Probabil că n-ai avut martori buni, am spus.
― Asta am meritat, a rostit cu un râs amar.
S-a lăsat tăcerea între noi. Marc și-a băut vinul, cu înghițituri mici. Apoi brusc liniștea a fost întreruptă, ușa bucătăriei s-a deschis și a apărut proprietarul restaurantului.
― Ce atmosferă!
― Depănăm amintiri, i-a răspuns Marc.
― Pfui… nu par prea vesele amintirile voastre!
M-am uitat la porția mea de mâncare. Într-adevăr, era fasole verde, ar trebui să spun chiar o fasole verde splendidă… doar că era înconjurată de o bucată mare de slănină.
― Te-ai întrecut pe tine însuți! l-a complimentat Marc privindu-și farfuria.
Uitându-mă la mâncarea lui, o limbă de vită care înota în sos, mi s-a făcut greață. Mi-am disimulat cât de bine am putut repulsia.
― E perfect, mulțumesc, am spus pe un ton neutru, luptând împotriva dezgustului.
― Vă place? a insistat, foarte mândru de el.
Am dat din cap și am schițat un zâmbet ușor, pe care îl speram convingător. „Chef“-ul ne-a urat poftă bună și a dispărut. Cu vârful furculiței, am dat la o parte carnea și am ciugulit din fasole. Marc a început și el să mănânce.
― Yaël?
― Da, i-am răspuns aruncându-i o privire fugară.
El s-a foit pe scaun.
― Ce-i? am zis.
Trebuia să mă străduiesc să-mi stăpânesc agresivitatea.
― Tu ce faci? Și ceilalți? Mor de nerăbdare să aflu.
Am oftat, obosită încă dinainte de a-i povesti viața celorlalți și de
a broda în jurul vieții mele.
― La doi ani după plecarea ta, Alice și Cédric s-au căsătorit, după
aceea Adrien și Jeanne le-au urmat exemplul.
― Adrien însurat! Aș fi vrut să văd asta!
I-am aruncat o privire neagră.
― Scuze, n-ar fi trebuit s-o spun.
Mi-au trebuit câteva secunde ca să mă calmez.
― Aveai locul tău la masa de onoare, să știi, i-am spus cu un zâmbet trist, fără voia mea.
― Hm?
