― Când a fost evident că iarăși nu voi lua examenele parțiale, cu acordul părinților mei mi-a făcut o propunere destul de simplă. Voia să mă salvez, să nu mai vegetez, să fac ceva cu viața mea, cu tinerețea mea. Mi-a plătit un bilet open și mi-a propus să călătoresc, să îmi găsesc slujbe neînsemnate ca să trăiesc, să întâlnesc oameni, să văd țări și să mă întorc când voi ști ce vreau să fac cu viața mea.
Prima dată când mi-a vorbit despre asta, nu l-am luat în serios, am crezut că aveam de ales. A doua oară, îmi rezervase un bilet doar dus pentru trei zile mai târziu. M-am trezit legat de mâini și de picioare.
Eram consternată, nu doar furioasă. Așadar, versiunea servită
de bunicul lui era adevărată. Marc nu era decât un cretin!
― De ce nu ne-ai spus nimic? l-am întrebat bătând cu pumnul în masă.
― Yaël, fii sinceră cu mine! Amintește-ți cum eram unii pentru alții. N-ați fi făcut totul ca să rămân?
Și-a înfipt ochii într-ai mei, eu am întors privirea. Evident, m-aș
fi bătut ca o nebună ca să nu plece sau aș fi plecat cu el, oricum asta aveam de gând să fac pe-atunci. Cum îndrăznise să ne facă așa ceva, să-mi facă mie așa ceva? Ne spuneam totul, împărțeam totul.
― Asta nu-i o scuză, i-am răspuns. Ar fi trebuit să-ți iei rămas-bun de la noi. Am fi înțeles, te-am fi ajutat… Apoi furia a explodat, vocea mi-a devenit tăioasă, mânia a dat pe dinafară: Crezi că pentru
noi nu a contat! Te-am căutat pretutindeni, ca apucații! Eram morți de frică! Ne-a trecut totul prin minte! Ai măcar idee de răul pe care ni l-ai făcut? Nu pot să admit că nu ne-ai spus nimic, că ai putut să
ne îndepărtezi în felul ăsta din viața ta. Ai tras o linie peste noi deși eram ca o familie toți șase. Prietenia noastră era pe viață!
Tirada mă lăsase fără suflu. A oftat, s-a ciupit de nas și m-a privit, abătut, dezarmat.
― Dacă aș fi făcut-o, m-aș fi răzgândit, n-aș mai fi plecat niciodată și aș fi pierdut încrederea lui Abuelo. Nu puteam să-i fac asta, l-aș fi trădat. L-am ales pe el, și nu pe voi. Am fost laș față de voi…Își dădea seama că fiecare cuvânt al lui era ca o lovitură de pumnal în inimă? Îmi vorbea de încredere. Dar a noastră? O călcase în picioare.
― Nu este pardonabil, sunt conștient de asta… dar eram îngrozit de ideea că plec și vă părăsesc… Nu voiam să par un ratat de care părinții și bunicul se debarasează. Nu mai știau ce să facă cu mine.
Nu valoram nimic, Yaël, am refuzat ca voi să vă dați seama de asta…
Și-a lăsat bărbia în piept câteva secunde. Când m-a privit din nou, zâmbea trist.
― Și-apoi, am făcut o petrecere de pomină pentru angajarea ta, în ultima seară.
― E adevărat…
― Nu încetam să mă gândesc la asta, am fost gata să cedez și să
vă spun totul, dar nu voiam să-ți stric bucuria, voiam doar să mă
bucur de voi până la sfârșit.
O imagine foarte clară mi-a apărut în minte. O imagine la care îmi interziceam să mă gândesc de zece ani, atât de rău îmi făcea.
― Asta înseamnă că atunci când m-ai condus pe jos până acasă
la 7 dimineața…
― Știam că nu te voi mai revedea, mi-a mărturisit privindu-mă
în ochi.
― Înainte să mă îmbrățișezi, mi-ai spus să-ți țin biletul…
― Pentru concertul lui Ben Harper… îmi amintesc prea bine… Și
după aceea am fugit ca să ajung la aeroport.
Mi-am luat capul în mâini și am privit carourile de pe fața de masă.
― Ai fi putut să trimiți vești, odată plecat!
― La ce ar fi folosit? Ca să vă spun că eram deprimat, că eram un ratat care nu știa ce să facă cu viața lui?! Și-apoi, mi-era prea teamă să înfrunt reproșurile voastre. Când Abuelo mi-a spus că te văzuse, în ziua aceea am știut că era prea târziu ca să vă dau de veste, că n-aș fi făcut decât să înrăutățesc situația.
― Ce vorbești… asta a fost scuza ta pentru că ai rupt definitiv legăturile cu noi și ne-ai renegat prietenia?
― Nu poți să-mi spui așa ceva!
― Tacă-ți gura, Marc!
Am oftat adânc și m-am ghemuit pe scaun, obosită deodată, neștiind ce să-i mai spun, supărată și copleșită de amintirea acelei ultime întâlniri cu bunicul lui.
A doua zi când ceilalți mă luaseră din fața facultății, nu mă
dusesem la lucru, stătusem toată ziua în fața porții imobilului bătrânului, hotărâtă să aștept să se întoarcă. Era aproape ora 21:00
când îl văzusem venind fluierând. Se oprise în fața mea, cu un zâmbet blând pe buze, remarcasem că purta una dintre hainele de velur ale lui Marc. Mă poftise să-l urmez. Încă îmi aminteam că, urcând scara în urma lui, mă gândeam că bunicul era în formă dacă
urca până la etajul al treilea în pas alert. În niciun moment nu încetase să fluiere, iar asta mă enervase peste măsură. Ajunși în apartament, am rămas în fața ușii cu brațele încrucișate în timp ce el traversa culoarul mare în tonuri calde, de ocru și acaju, și luminat de lămpi de bibliotecă. În cele din urmă am izbucnit:
