― Nu știu ce să vă spun. Îmi pare rău…
― Te rog, scutește-mă de scuzele tale și revino-ți repede. Să nu se mai repete!
Mi-a întors spatele, hotărât să nu mai piardă niciun minut în plus din cauza incompetenței mele.
― Niciun risc, a intervenit sec Bertrand. Yaël, de aici preiau eu.
Mă aflam în plin coșmar.
― Poftim?
― Te rog! mi-a tăiat-o el agasat. Du-te să iei aer. Ne vedem mâine dimineață la prima oră, la agenție. Ziua ta de lucru s-a încheiat.
Vorbise cu voce joasă, spre deosebire de Sean, dar sentința lui era fără drept de apel. Știam că în fața lui Bertrand nu aveai dreptul să greșești, acum suportam consecințele. Nu fusese nevoie decât de o fracțiune de secundă. M-am ridicat așadar de pe scaun, i-am cedat locul și m-am îndepărtat șoptind discret un „la revedere“. Niciunul nu mi-a răspuns, deja nu mai existam pentru ei. M-am lipit de peretele din fundul sălii ca să-i observ de la depărtare. Apoi, am plecat de la Drouot. Dacă rămâneam și mă vedea Bertrand, furia lui ar fi crescut și mai mult.
2 Medicament antiastenic. ( N.t.)
4
Ce-o să fac până la sfârșitul zilei? Imposibil să mă duc la agenție și să le explic colegilor prezența mea. Nu aveam chef de bunăvoința lui Alice. Mi-era groază să mă duc acasă să stau singură. M-am hotărât să mă plimb. De fapt, am avut mai degrabă impresia că
rătăceam pe străzi. Să găsesc o soluție ca să-mi îndrept greșeala.
Asta mă sufoca, îmi tăia respirația, mă ținea cu ochii-n patru.
Trecătorii mă îngrozeau, făceam totul să nu ating pe nimeni, să nu privesc pe nimeni. Gleznele mele mi se păreau deodată uimitor de fragile. Strângeam telefonul în mână: să simt cea mai mică vibrație.
Trebuia în cele din urmă să primesc un apel de la Bertrand.
Contrariul era de neconceput. Nu era decât 17:15. Ce puteai să faci la ora asta, dacă nu să lucrezi? Eram la jumătatea zilei de muncă. Mi-am dat seama că făceam neîncetat turul cartierului, nu mă
îndepărtasem prea mult de sala de licitații: să fiu pregătită să vin în caz că…
Rătăceam deja de mai bine de două ore când am simțit picături de ploaie. Asta mai lipsea! Nu aveam umbrelă și mă aflam în mijlocul străzii cu sentimentul că m-am pierdut în orașul meu.
Aversa s-a intensificat: trebuia să mă pun la adăpost. Am împins prima ușă pe care am văzut-o. În ce magazin nimerisem? Aș fi putut chiar să mă întreb dacă era un magazin, mă aflam într-o cameră
fără nume. Am ezitat să ies din nou ca să verific dacă era deschis publicului, zărisem totuși o vitrină. Am preferat să rămân la căldură
și pe uscat, cu atât mai rău dacă deranjam. Voi pleca dacă voi fi dată
afară. Aparent, părea magazinul unui negustor de lucruri de ocazie.
Praful mi-a intrat în ochi. Mirosuri de piele veche, de ceară, de
lemn, de haine vechi mi-au ajuns la nas. La o primă vedere era imposibil să deosebești obiectele și mobilele, din cauză că erau amestecate toate. Locul suferea de o serioasă lipsă de spațiu. Era imposibil să circuli pe-acolo. Spațiile dintre mobile erau microscopice, ceea ce-ți dădea impresia că pătrundeai într-un labirint. Dar se vedea clar că era foarte departe de stilul Ludovic al XV-lea sau Empire. Era regatul celor Treizeci de ani glorioși3, nivelul déco. Erau de toate: o canapea, niște console, mese rabatabile, un bufet Formica, câteva scaune Tulip ascunse într-un colț și care, dată
fiind starea lor, probabil așteptau vizita unui tapițer, ca și o cantitate de obiecte a căror utilitate rămânea ascunsă. Afară, vremea se înrăutățea tot mai mult și cu toate acestea locul era luminos, grație numeroaselor lămpi vintage aprinse aproape peste tot. Absența luminii directe crea o atmosferă blândă, caldă, poate cu virtuți liniștitoare. Dacă măcar asta ar funcționa și în cazul meu. Am înaintat puțin și m-am oprit în fața unei etajere din metal și lemn pe care se aflau un patefon, aparate foto Polaroid vechi și chiar o cameră video Super 8. Privirea mi-a căzut pe un suport cu o colecție de ilustrate Vidal ca aceea pe care o aveam la școală. În clipa aceea, am ciulit urechile; muzica asta… Black trombon, monoton, trombonul, e drăguț. Turbion gramofon… Gainsbourg… o emoție bruscă m-a făcut să-mi țin respirația… o imagine a tatălui meu bătându-ne la cap pe sora mea și pe mine, când eram puștoaice.
Încă îl auzeam spunându-ne în epoca noastră boys band: „Fetelor, asta e muzică, am să fac cultură cu voi!“ În replică, împreună cu Alice glumeam pe seama vârstei lui și totul se termina cu hohote de râs. Această amintire s-a risipit când am auzit peste vocea lui Gainsbourg o altă voce, o voce de bărbat: „ Black trombon, monoton, autohton al nopții, Dumnezeu o iartă pe copila care fredonează în patul meu… Black trombon, monoton, ea se dă pe jumătate, goală
tremură…“ M-am uitat în toate părțile, căutând să-mi dau seama de unde venea vocea. Imposibil de știut, bărbatul trebuie să se fi aflat în fundul magazinului, ascuns de un paravan cu model în pătrățele.
În orice caz, se descurca tipul, chiar credea în el. Totuși, cânta fals!
În ciuda acestui fapt, era mai degrabă plăcut să-l asculți; respirația îi era în perfectă armonie cu notele, timbrul lui era cald. Asta aproape că mi-a smuls un zâmbet, mai ales când a imitat alămurile. Am preferat să plec la fel de discret precum venisem, cu riscul de a mă
uda.― Yaël? am auzit în spatele meu. Vocea asta…
M-am întors, cu mâna pe clanță. Migrena îmi dădea halucinații, altfel nu ar fi fost posibil. M-am răsucit brusc; brațele mi-au căzut, gâtul mi s-a contractat, pumnii mi s-au strâns, inima mi-a bătut mai repede, făcând un salt cu zece ani în urmă. Mă aflam în fața unui strigoi, care părea la fel de șocat ca și mine.
― Yaël… tu ești?
A înaintat spre mine. Aproape că nu se schimbase, dacă n-ar fi fost ochelarii de baga ce îi apăruseră pe nasul ușor coroiat după ce și-l spărsese făcând pe imbecilul cu Adrien; îi cursese sânge și noi, fetele, ne jucaserăm de-a infirmierele însoțindu-l la urgențe. Veriga lipsă a trupei se materializase aici, sub ochii mei.
― Bună, Marc, i-am spus cu o voce albă.
Nimeni nu mai rostise acest nume de multă vreme. Eu, cea dintâi.
― Am crezut că ai murit! am șuierat cu ironie.
Remarca mea l-a emoționat, și-a dat jos ochelarii și și-a trecut mâna prin părul scurt; îl avea tot șaten-deschis, bătând în blond la soare. A privit în aer, cu respirația tăiată, total descumpănit. Să-i fie de bine! Era în interesul lui să se înarmeze cu curaj dacă avea de gând să mă înfrunte. Apoi s-a frecat la ochi, a deschis gura o dată, fără să spună nimic, dar mișcând mâinile. În mod vizibil, își căuta cuvintele. Nu era cazul să conteze pe mine ca să-i ușurez situația.
― Yaël… dacă m-aș fi așteptat la asta…
― N-ai nimic altceva de spus?! am lătrat cu răutate.
Scumpul de Marc se topea văzând cu ochii. Asta era tot ce merita.