― Foarte bine… dar n-ai s-o ții aici! Iartă-l, a uitat bunele maniere. Hai, afară! Închid eu magazinul! Duceți-vă la Louis, acolo o să vă simțiți bine.
Marc m-a întrebat din priviri, eu am dat din cap și am luat-o înspre ieșire. Era o adevărată capcană. Am așteptat câteva minute pe trotuar, ploua încă. Marc a ieșit și el, a deschis o umbrelă și mi-a dat-o. Își pusese o haină din velur roasă, căreia i-a ridicat gulerul ca să se apere de picăturile de ploaie.
― Îmi pare rău pentru Abuelo, nu poate să se abțină…
Ce-mi pasă mie?
― E-n regulă.
― Te deranjează dacă mergem pe jos puțin?
Dacă ai ști… sunt două ore, mai mult sau mai puțin, de cândmerg.
― Te urmez, i-am răspuns fără chef.
M-a privit lung, apoi a pornit. Mergeam alături de el, la un metru distanță, în tăcere. Nici Marc nu a deschis gura și, fără să se oprească, și-a aprins o țigară. Avea categoric aceeași alură ca atunci când eram studenți; haina, țigările, vorbea mereu cu mâinile, iar vocea gravă și calmă părea să anunțe tot timpul o catastrofă, chiar și când voia să fie amuzant. Asta mă lăsa rece.
Am profitat de drum ca să-mi verific mail-ul pe telefon: chestiunile curente, dar nicio veste de la Bertrand. Și era deja trecut de ora 20:00. Cam un sfert de oră mai târziu, Marc a împins ușa unui mic restaurant, versiunea braserie, cu meniu tradițional, demodat și complet pustiu. Mirosul de bucătărie mi-a întors stomacul pe dos, un amestec de usturoi, de grăsime arsă, de tocană care fierbe.
Unora le place asta, decorul cu fețe de masă în carouri roșii, cap de vacă. Eu nu fac parte dintre ei. Ar fi trebuit să-mi amintesc de faimoasa poftă de mâncare a lui Marc. Era un obișnuit al casei; a
ciocănit în ușa bucătăriei, de unde a ieșit un bărbat solid care l-a bătut prietenește pe umăr.
― Salut, Louis!
― Salut, Marc! Bunicul nu e?
― Nu, dar sunt însoțit.
Louis, căci așa se numea, a aplecat capul și m-a văzut. S-a șters pe șorț și a venit să-mi strângă mâna. În clipa în care mi-a dat drumul, m-am abținut să nu-mi scot gelul hidroalcoolic.
― Poți să ne pregătești ceva? Ia-o încet, nu ne grăbim.
Vorbește pentru tine, Marc.
― Am să vă fac ceva bun, o să vedeți, domnișoară!
Ce oroare! Refuzam categoric să înghit ceva ieșit din bucătăria lui și pregătit de mâinile lui scârboase!
― Pentru mine, nimic! Nu mi-e foame!
― Mie să nu-mi faceți asta! O să vă spulbere prima rafală de vânt! Spuneți-mi ce v-ar plăcea?
Aș fi fost nepoliticoasă dacă insistam.
― Dacă aveți legume verzi sau o salată, dar fără nimic pe lângă…
― O să vă lingeți pe degete! Marc, simte-te ca acasă. Te las, beți un vinișor.
A dispărut în bucătărie, lăsându-ne singuri acolo. Trecând în spatele barului, Marc a arătat înspre sală cu un gest care spunea
„alege o masă“; nu știam ce să aleg. M-am hotărât pentru un loc aproape de intrare. Picioarele scaunului vechi din lemn au scârțâit pe pardoseală, readucându-mi migrena. Odată așezată, am ezitat să
pun mâinile pe masă, de teamă că fața de masă este unsuroasă și lipicioasă. Am pipăit-o și am oftat de ușurare constatând că țesătura părea curată; mi-am pus telefonul pe ea. Marc s-a așezat în fața mea și a turnat vin roșu dintr-o sticlă. A ridicat paharul și și-a ațintit ochii într-ai mei.
― Văzându-ți aerul înțepat, presupun că, dacă îți propun să
ciocnim pentru regăsirea noastră, ai să refuzi?
L-am fulgerat cu privirera. Va trebui să înțeleagă repede că în
ziua în care plecase își pierduse dreptul să facă glume cu mine.
― Presupui foarte bine, într-adevăr.
Din automatism, am băut o înghițitură. Marc a făcut la fel.
― N-am avut curajul să vă spun la revedere, a rostit deodată.
― Ce vrea să însemne asta?
― Fusesem dat afară de la facultate sau mai dregrabă Abuelo a hotărât să fiu dat afară de la facultate… poate că nu-ți aduci aminte… dar locuiam la el în perioada studiilor.
Evident că îmi amintesc totul. Cum poți să-ți închipui contrariul?
Eram tot timpul împreună.
― Ce legătură are asta cu dispariția ta?
