tem de ce era mai rău, scotocea printre dosare fără să-mi arunce nicio privire.
― Soția lui Sean a sosit ieri-seară. Astăzi o însoțești la cumpărături, m-a anunțat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Am înțepenit.
― Poftim? Dar credeam că el are programate întâlniri și că are nevoie de mine.
Și-a aținit privirea rece într-a mea.
― Mă ocup eu de asta. Prefer ca tu să te ocupi de soția lui. Doar nu crezi c-am să mă transform eu în personal shopper!
Mâinile au început să-mi tremure, le-am ascuns la spate.
― Te-ai odihnit?
― E chiar atât de supărat pe mine?
A oftat adânc, fără să înțeleg motivul.
― Nu, eu am luat această hotărâre… Asta îți dă ocazia să ai o zi mai lejeră, a continuat, cu vocea ușor îmblânzită. Îți vei relua îndatoririle mâine.
― Îmi pare rău pentru ieri.
Mi-a respins scuzele cu un gest al mâinii și s-a întors la dosarele lui. ― Nu-ți face griji, am uitat.
Era exact pe dos. Îmi amintea într-un mod foarte clar că
rămâneam la ordinele lui, că el era șeful și că făcusem o greșeală.
Nu aveam decât un lucru de făcut: să suport fără să crâcnesc.
Următoarele două săptămâni am continuat să asigur afacerile curente și alte însărcinări de tip baby-sitting. Totuși, numărul de convocări în biroul lui Bertrand a revenit foarte repede la normal.
Eram conștientă că trecusem pe lângă o catastrofă și că dădusem dovadă de slăbiciune, așa că îmi dublam efortul și implicarea. Și tot amânam marele anunț pentru toată gașca, în privința lui Marc.
Sâmbăta aceea am hotărât s-o petrec la agenție. Bertrand a dat o fugă pe-acolo între orele 9 și 10, închizându-se în birou, după care a plecat la o competiție de golf la care eram sponsori.
După-amiază am primit un telefon de la sora mea.
― Locuitorii periferiei asediază Parisul! a spus veselă.
― Și pot să știu cum?
― E vreme bună tot weekendul, copiii vor să urce în Turnul Eiffel, așa că am hotărât să facem un picnic înainte, pe Câmpul lui
Marte. Adrien, Jeanne și Emma vor fi acolo. Vii și tu cu noi?
Nu eram încă în 20 ale lunii, puteam să profit de ocazie și să mă
achit de datorie în avans.
― Am să vin.
― E adevărat? Chiar e adevărat? a țipat în telefon, complet ieșită
din minți.
― Dacă-ți spun că da! Nu mă face să mă răzgândesc…
― Genial! Vom fi toți acolo, copiii o să fie nebuni de fericire.
M-am agățat de vorbele ei „vom fi toți acolo“, glonțul era pe țeavă, nu mai puteam să-l opresc.
― Nici nu știi ce bine zici!
― Poftim?
― Ești pregătită?
― Da! Ce este?
― L-am regăsit pe Marc.
Un înger cu obraji bucălați a trecut.
― Nu e amuzant! m-a certat. Are și cinismul tău niște limite!
― Vorbesc serios, te asigur… am chiar și numărul lui de telefon.