― Mulțumesc.
― Să mergem!
Făcuserăm vreo douăzeci de pași pe pajiște, când un urlet de fiară feroce ne-a oprit.
― Oh, drăcie! Nu-i adevărat, a șoptit Marc.
Cédric nu era prea expansiv de felul său, dar de data asta, împreună cu Adrien, erau mai rău ca niște copii. Cumnatul meu a ajuns primul, l-a ridicat pe Marc cu o forță pe care nu i-o știam. Când a ajuns și Adrien, s-a aruncat pe ei. Toți trei s-au prăbușit la pământ, țipând și râzând. Am făcut drumul până la fete și copii. Alice îi privea fix, cu mâna la gură și ochii plini de lacrimi. Jeanne trebuia să-i explice fiicei ei, cu voce tremurândă, cine era bărbatul acela înalt. Cei trei bărbați ni s-au alăturat dându-și palme pe spate, pe burtă și ținându-se de gât. Jeanne a fost prima, Marc i-a zâmbit și a îmbrățișat-o cu căldură. După aceea a observat-o pe Alice, care-și
aștepta rândul. Sora mea fusese întotdeauna cea mai tandră, cea mai discretă, cea mai mămoasă dintre noi toți. Cred că pentru ea, Marc era fratele pe care nu îl avuseserăm. El a făcut cei câțiva pași care îi despărțeau.
― Nu plânge, Alice.
― Prostănacule! i-a răspuns ea aruncându-i-se în brațe.
― Prezintă-mi-i pe copiii tăi, i-a cerut el după lungi secunde de îmbrățișare.
Ea s-a executat cu entuziasm. Și am rămas cu gura căscată; Marius și Léa veneau veseli strigând „nenea Marc“. Copiii știau de existența lui și eu habar n-aveam. Asta chiar că-i bună! Ceilalți probabil că vorbeau des despre el. În acest timp, Adrien a scos niște beri din lada frigorifică portabilă și a început să le împartă. Eu am refuzat.
― Nu face mofturi astăzi, Yaël! E sărbătoare!
Mi-a pus o sticlă în mână și a dispărut.
― Tot nu știi să te folosești de un desfăcător de sticle? m-a întrebat Marc pe care nu-l auzisem venind.
― Nu.
Mi-a luat sticla din mână și a desfăcut capacul cu bricheta.
― Ca pe vremuri, am remarcat. Și-a ciocnit sticla de a mea și am schimbat un zâmbet. Bine ai revenit printre noi!
Adrien a ținut un toast și apoi toată lumea a putut să se așeze pe iarbă. Eu m-am așezat într-un colțișor. După ce a etalat tot ce pregătise pentru această ocazie, Alice a venit să stea lângă mine și m-a bătut ușor pe picior. Am rămas tăcută tot timpul cât a durat picnicul, așa cum prevăzusem, atenția era îndreptată înspre Marc și era cu atât mai bine: aveam liniște.
Puțin mai târziu, cei trei băieți au jucat fotbal cu Marius, super fericit și încântat de „nenea Marc“. Alergau toți patru, cei mari lăsându-l pe cel mic să marcheze un gol, totul li se părea atât de firesc! Mută, îi priveam, cu picioarele strânse la bărbie, încovrigată, având impresia că eram la cinema. Tocmai fusese trasă o linie peste
ultimii zece ani. Această scenă ar fi avut loc și dacă Marc nu ar fi dispărut peste noapte. Nu prea mă îndoiam că viitorul va confirma că totul era ca înainte. Într-o fracțiune de secundă, complicitatea revenise. Eu… nu prea știam unde să mă situez. Totuși găseam toate astea un pic cam prea facile.
După ce partida de fotbal s-a terminat, Marc s-a apropiat și s-a așezat lângă mine, cum ar fi făcut și înainte.
― Nu vorbești prea mult astăzi, mi-a zis privindu-mă chiorâș.
Tot îmbufnată ești?
Am smuls un fir de iarbă și l-am zdrobit între degete.
― Mă uit la voi…
― Înainte ai fi jucat fotbal cu noi.
― Nu mă mai joc de-a nimic de mult timp.
― Nu te cred, a insistat lovindu-mă cu umărul.
― Greșești!
În clipa aceea mi-a sunat telefonul. Era Bertrand.
― Da, m-am mulțumit să-i spun ridicându-mă în picioare ca să
mă îndepărtez de vacarmul celorlalți.
― Am nevoie de tine imediat. Înmânarea premiului are loc la ora 16:00, e lume și e momentul să ne arătăm în forță.
― Vin cât pot de repede.
Imediat ce am închis, mi-am evaluat ținuta. Din fericire, în afară
de jeanși, eram îmbrăcată ca pentru a merge la agenție. Mi-am pus taiorul și mi-am luat poșeta. Nu-mi mai rămânea decât să sar întrun taxi.
― Ce faci? m-a întrebat Alice.
― Am treabă, mă așteaptă Bertrand.
― Nu azi! Nu duminica! a bombănit ea. Nu te lasă niciodată să te odihnești!?
M-am încordat și am ridicat o mână la ea.
― Te rog! am șuierat printre dinți. Fără morală! Nu acum!
