ațintită spre mine. Complicitatea noastră profesională ne permitea să ne înțelegem dintr-o privire, să schimbăm discret informații și acesta era unul dintre lucrurile pentru care eram invidiați. Mă
simțeam stimulată și eram vie când aveam un nod în stomac, când miza zilei îmi tăia apetitul, iar spiritul îmi era în alertă. Pe cât de mult mă paraliza acest lucru la începutul carierei mele, pe atât de mult mă hrănea astăzi. Ca să trăiesc, presiunea era pentru mine la fel de indispensabilă ca sângele care îmi curgea prin vene. Făceam totul ca să nu pierd nicio fărâmă din această putere și nici din această victorie asupra trupului meu.
În seara aceea ni s-au adus în sala de ședințe tradiționalele platouri cu sushi. Fiecare și-a redactat procesul-verbal al zilei. Nu mai era mult până la unu noaptea, când am terminat. Nu simțisem timpul trecând. Eram gata să atac dosarele lăsate în suspensie. Așa s-ar fi întâmplat dacă nu intervenea Bertrand.
― E târziu. Bună treabă, Yaël. Te duc cu taxiul până acasă, mi-a propus el ridicându-se.
― Mulțumesc, i-am răspuns abia ridicând nasul din telefon.
Trecea deja pragul încăperii. L-am urmat. De ce voia să mergem cu același taxi? Asta nu se întâmpla niciodată.
― Așteaptă-mă.
S-a dus în biroul lui și a ieșit de acolo după câteva minute cu brațele pline de dosare. Omul ăsta nu se oprea niciodată din muncă.
Setea lui de reușită, de cucerire era insațiabilă. Voi ajunge într-o zi la nivelul lui? Mi se părea de-a dreptul imposibil.
Am parcurs drumul în tăcere, fiecare aplecat asupra telefonului propriu. Mobilul lui Bertrand a sunat. Am înțeles foarte repede că
era vorba de un client mulțumit. Mașina s-a oprit puțin mai jos de locul în care locuiesc, Bertrand mi-a făcut semn să nu mă mișc. A închis telefonul și și-a sprijinit ceafa de tetieră.
― Vezi, pentru zile ca asta îmi iubesc munca. Nu cunosc nimic mai bun sau aproape nimic mai bun decât aceste apeluri, la orice oră, prin care este lăudată calitatea muncii noastre.
Mi-am permis un zâmbet sincer. În sinea mea, jubilam știind că
îmi aduceam contribuția la această reușită.
― Sunt întru totul de acord, i-am răspuns convinsă. Te las să te duci acasă. Pe mâine!
― Așteaptă, mi-a spus îndreptându-se de spate și aruncându-mi o privire imperioasă.
Uluită, am închis la loc portiera deja deschisă. Ce voia de la mine? Vasăzică avea ceva, și poate important, să-mi anunțe.
Mașinal, am trecut în revistă ziua, căutând un pas greșit.
― Yaël, tu ești la fel ca mine, ambițioasă, gata de orice ca să
reușești, pasionată. Mă înșel?
― Nu, deloc.
― Munca este viața ta. Ca și pentru mine.
Am fost de acord. Întrebându-mă în același timp unde voia să
ajungă. Sensul acestei discuții îmi scăpa și nu-mi plăcea asta.
― Mă gândesc să-mi iau un asociat… M-am gândit… am observat pe toată lumea din agenție, v-am parcurs dosarele… nu poți fi decât tu.
Dumnezeule! Visam oare?
― Nu voi găsi pe cineva mai bun ca să fie mâna mea dreaptă, a continuat. În zece ani, te-ai dezvoltat, nimeni și nimic nu te-a făcut vreodată să te abați din drum. Ești o luptătoare, nu ești mulțumită
niciodată, vrei mereu mai mult. Ești arțăgoasă, câștigi cu orice preț.
Am de gând să mă… să ne dezvoltăm pe viitor. Ca să-ți spun tot, nu exclud deschiderea unei agenții la Londra sau la New York. Pentru asta, am nevoie de un asociat. Și am nevoie de cel mai bun om. Tu ești cea mai bună. Și voiam să știi.
Am înghițit, neștiind, pentru prima dată, ce să-i răspund. Nu lăsam să se vadă nimic, dar în adâncul meu se amestecau bucuria și mândria. Avusesem dreptate să nu las garda jos niciodată și să
țintesc mereu cel mai înalt nivel. Eram cea mai bună, aflase și el în sfârșit. Și tocmai câștigasem victoria.
― Voi reveni cu acest subiect la momentul oportun. Păstrează-l într-un colț al minții.
― Prea bine.
― Noapte bună.
Un ultim semn din cap și am coborât din mașină încercând să
mă stăpânesc. Taxiul a demarat după ce am intrat în curtea imobilului. Nu știu cum am reușit să ajung până la mine și să mă
așez pe canapea, cu genunchii tremurându-mi și trântind geanta pe jos. Șeful meu tocmai îmi vânduse un vis, visul meu, cel pe care îl nutream de atât de mult timp, fără să îndrăznesc vreodată să cred în el. În sfârșit! Era real! Când mă gândeam la primii mei pași în agenție, în urmă cu zece ani deja, părea de-a dreptul de neconceput
că o să ajung aici. Totul începuse atât de prost…
Restul weekendului cu petrecerea de pomină, din seara angajării mele, Marc fusese de negăsit. Ca de obicei, toți încercaserăm să dăm de el la bunicul lui, dar nu ne răspunsese nimeni. Asta mi se părea ciudat, dar toți mă convinseseră că nu aveam de ce să mă îngrijorez, nu era prima oară când uita să dea un semn de viață. Cu mintea puțin aiurea, începusem munca. Patronul hotărâse să mă formeze el însuși ca interpretă. La început, asta se rezuma la a mă așeza într-un colț în timp ce el se afla în plină
acțiune, eu având interdicția formală de a deschide gura. Și când nu jucam rol de decor, făceam prospecții telefonice sau clasare de dosare. Super pasionant! Ca să nu mi se pară că nu fac nimic, hotărâsem să pun la punct fișierele cu informații despre clienți, ceea ce mi-a permis atunci să-mi fac o idee despre câmpul de acțiune al agenției și, fără să-mi dau seama, să memorez fișierul de clienți.
