vorbească despre altceva decât despre copiii lor! Activitățile extrașcolare, ieșirile de tot felul, bubele, cuvintele bune și câte și mai câte… Iar dacă discuția înceta preț de câteva secunde, era ca să
li se ceară acelor scumpe capete blonde să dea sonorul mai încet pentru ca oamenii mari să se audă mai bine vorbind despre țâncii lor. Capul și urechile mele nu mai puteau. Stând pe un colț de canapea, cu niște jucării la spate, am cedat până la urmă și am scos telefonul. Nu mă înșelasem. Bertrand îmi trimisese mai multe mail-uri care păreau importante; voia să-l însoțesc pe tot parcursul zilei următoare. Îmi transferase dosarul cu clienți ca să-l consult cât mai
repede. Mă simțeam obosită dinainte; aveam să întârzii cu unele dosare, fără să mai pun la socoteală întâlnirile organizate de mult timp. Moștenisem o asistentă incompetentă, incapabilă să
gestioneze o bună organizare a timpului sau să găsească soluții care să mulțumească pe toată lumea. Trebuia să fiu mereu pe urmele ei.
― Yaya, tu ai jocuri pe telefon? m-a întrebat Marius apropiindu-se cu mâinile pline de ciocolată de mobilul meu, un iPhone 6.
Am îndepărtat mobilul, ridicând brațele ca să evit o catastrofă, exact la timp.
― Nu. N-am timp să mă joc.
― Dar…
Aer! M-am ridicat, un pic mai brusc decât aș fi vrut. Marius s-a strecurat în locul meu. Nu, nu face asta…
― Trebuie să plec, am anunțat.
― Deja? a protestat Alice de formă.
Uf! N-o să încerce să mă convingă să rămân. Înțelesese deja că
era o bătălie pierdută.
― Am…
― Treabă! au răspuns în cor Cédric și Adrien.
Toată lumea a izbucnit în râs, mai puțin eu. Chiar și Alice a pufnit. Le-am trimis un sărut tuturor și m-am îndreptat spre ușa de la intrare, urmată de sora mea, cu fetița în brațe.
― Când o să mai petrecem o după-amiază între surori?
― Nu știu…
A oftat, dezamăgită.
― OK. Dă-mi vești despre tine.
Ne-am privit în ochi secunde lungi și pe urmă am plecat.
O oră mai târziu, am plonjat în bazin și am înotat puțin mai mult decât de obicei, profitând de culoarul de apă rezervat, ca să-mi golesc spiritul. Privirea de cocker a surorii mele îmi revenea fără
încetare în minte. Ea nu înțelegea că nu mai aveam la fel de mult timp ca înainte pe care să i-l dedic. Degeaba îi explicasem, nu ajutase la nimic. Pentru ea, cariera nu era importantă. Visase
dintotdeauna să se facă institutoare; acum era, asta o amuza. Era conștiincioasă, mai presus de orice îndoială. Dar atât, nu dorea nimic mai mult. De ce și cum putea să se mulțumească cu atât de puțin? Cu mine era altfel; prin agenție, descoperisem că puteam să
ajung departe, foarte departe și nimic nu mă putea abate din drum.
Voiam să fiu cea mai bună, să dovedesc că puteam să exist prin munca mea, totul condimentat cu o nevoie vitală de a mă
autodepăși. Mizam totul pe asta. Pentru mine, nimic nu era imposibil, nimic nu era prea greu. Gestionam totul, oboseala, stresul, diferitele dosare, toate misiunile, și toate acestea fără
ajutorul nimănui. Eram stăpâna și actrița propriei mele vieți. Totuși, eram supărată că ratasem aniversarea lui Marius. Cum de uitasem?
Ar fi trebuit să-mi pun un reminder pe telefon.
Întorcându-mă acasă, mi-am corectat greșeala și mi-am notat aniversarea pentru anul viitor și toți cei de după el, fără să uit nici de Léa. După ce am făcut un duș, mi-am luat pe o tavă o farfurie de crudități și un iaurt cu soia și m-am instalat pe canapea. Ce pierdere de timp să mănânci! Dacă știința ar fi putut să inventeze o pilulă
care să înlocuiască mâncarea! Înainte de muncă, le-am trimis părinților mei un mail succint și am comandat un Nintendo DS de ultimă generație cu cele cinci jocuri video cel mai bine vândute.
Marius îl va primi a doua zi, după ce o să vină de la școală, grație suplimentului „livrare expresă“. Uitucenia mea ținea deja de trecut.
Puteam să-mi reiau cursul vieții, începând prin a-i scrie lui Bertrand ca să-l asigur de disponibilitatea mea totală pentru a doua zi. M-am culcat pe la douăsprezece și jumătate, nu fără a-mi fi înghițit somniferul zilnic, cu sentimentul datoriei împlinite. Îmi plăceau serile liniștite de duminică, în care mă pregăteam pentru o nouă
săptămână de muncă. Doar dacă nu eram în vreo misiune, nu suportam să fiu deranjată în această seară, îmi plăcea să mă
antrenez, să-mi organizez lucrurile, să verific ca totul să fie în ordine, la locul său, să mă pregătesc în permanență pentru neprevăzut. Cu toate acestea, organismul meu a luptat ceva mai mult ca de obicei înainte să cedeze somnului; culpabilitatea față de
familia mea și presiunea zilei care urma îmi invadaseră spiritul, întârziind efectul pastilei. Bertrand nu-mi ceruse niciodată să-l însoțesc pentru acest tip de contracte. Și, din câte îmi aminteam, nimeni din agenție nu se apropiase de acel dosar. De ce eu? Și, mai ales, de ce acum?
Întâlnirea fusese fixată, la fel ca de multe alte ori, într-un hotel de lux. Alături de șeful meu, am străbătut holul cu pieptul în față, bărbia ridicată, privirea drept înainte. Nimeni și nimic nu putea să-mi zdruncine în vreun fel siguranța de sine. Eram așteptați, iar eu mă pregătisem pentru această rundă. Stimularea, adrenalina și stresul erau esențiale pentru echilibrul meu. Îmi plăcea să lucrez în tandem cu Bertrand, mă punea în pericol, mă forța să mă
autodepășesc, doar misiunea mea conta. Când îmi aminteam ce crezusem despre el când ne cunoscuserăm, îmi era rușine. Îl luasem drept un prostănac în plină criză a celor patruzeci de ani, când de fapt Bertrand era talentat, foarte talentat, cu un simț ascuțit al afacerilor. Era vioi, intuitiv, știa să lucreze în regim de urgență.
Poseda arta de a seduce și a convinge. Era un tip instinctiv dotat cu o formidabilă capacitate de adaptare. Fiecare zi de muncă petrecută
alături de el mă făcea mai performantă. Fără s-o arăt niciodată prea mult, voiam să devin indispensabilă pentru el; pentru mine conta mai mult decât orice să fie impresionat de capacitățile mele. Uneori când înregistram un succes, îmi plăcea să-i simt privirea mulțumită
