Îi cunoșteam vorbele pe de rost; de fiecare dată când îi serveam de interpret, îmi spunea același lucru. Cu deosebirea că astăzi abordase și chestiunea banilor. L-am țintuit hotărâtă cu privirea.
― Luați legătura cu Bertrand, i-am răspuns sec.
A râs scurt. Mesajul fusese transmis. În sfârșit!
― Loialitatea ta față de șef este absolut de nezdruncinat.
Imperturbabilă, m-am redresat pe tocuri și am făcut un pas spre el. ― Calitatea prestațiilor noastre depinde de asta, Sean. Am să-l anunț la prima oră în legătură cu cererea dumneavoastră.
― Aș avea nevoie de colaboratori ca tine.
Deci n-avea de gând să mă lase în pace! Era consecința faptului că eram cea mai bună.
― Nu sunt disponibilă, și știți asta. O seară bună.
Taxiul a sosit în clipa aceea, i-am aruncat o ultimă privire rece și am urcat în mașină spunându-i șoferului adresa. După ce mi-am pus centura, nu mi-am pierdut timpul privind Parisul care defila prin fața ochilor mei — cunoșteam pe de rost traseul dintre Pullman Montparnasse și casa mea. Mi-am luat telefonul din geantă. Alice își continuase hărțuirea prin SMS-uri, implorându-mă să vin la ei măcar pentru o gustare duminica viitoare. Fie, îi voi face pe plac și
astfel voi avea liniște pentru câteva săptămâni. Odată răspunsul trimis, am putut în sfârșit să mă consacru mail-urilor mele; Bertrand îmi trimisese mai mult de douăzeci în ultimele ore, în legătură cu organizarea de călătorii pentru clienți, găsirea de apartamete, noi negocieri, îmi plăcea.
Nu existau timpi morți în munca mea. Eram permanent în acțiune, capabilă să fac trecerea de la o ședință de interpretare la o negociere agresivă de contracte, apoi, în ora următoare, să
gestionez de la A la Z detaliile unui sejur parizian al unuia dintre clienții noștri. Chiar și atunci când îmi făceam timp să stau la birou, în loc să înghit un sendviș, foloseam această pauză ca să o iau de la capăt, culegând informații despre clienți sau aflând dacă aveau nevoie de vreunul dintre serviciile noastre. Când l-am auzit pe șofer cerând plata cursei, am înțeles că ajunsesem acasă, pe strada Cambronne, în arondismentul cincisprezece.
La origine, apartamentul meu era cât se poate de banal; parchet strâmb, tavan scorojit, șemineu vechi din marmură — numai bun ca să adune praful. Prima oară când am intrat acolo, nu mi-au trebuit decât câteva minute ca să văd potențialul acestui apartament și să știu că aici voi fi acasă, după câteva modificări, evident. Am schimbat totul; material izolant pe toți pereții, zugrăveală albă, parchet renovat și vitrificat — întreținere ușoară și eficace — dispariția totală a șemineului în favoarea unui dulap mare. Locul meu de domiciliu trebuia să fie practic, organizat, curat.
În camera de zi, o canapea, care era mai mult o banchetă; refuzasem pernele încă de la început — de neconceput să lucrez tolănită. În față, aveam o masă joasă din plexiglas, transparența ei mă liniștea și, vizual, nu ocupa loc mult. Cumpărasem un sistem TV/HI-FI, pe care un comisionar venise să mi-l instaleze și pe care nu îl foloseam decât pe canalele care difuzau non-stop informații.
Nu-mi aminteam să fi ascultat vreodată muzică de când mă
mutasem, instrucțiunile de utilizare, pe care nu le răsfoisem niciodată, erau puse în buzunărașul specific, alături de garanție. La
intrare, se găsea doar o consolă cu un coșuleț pentru chei, ca și un cuier, absolut suficient. Cât despre camera mea, nu aveam decât un pat, pe care așternuturile erau mereu albe, și o noptieră pe care stătea un încărcător de telefon. Pentru amenajarea bucătăriei cumpărasem totuși un set complet de aparate — pe care le desfăcusem, dar nu le folosisem niciodată. Seara, când ajungeam acasă după o zi de muncă, mă așezam pe canapea, mă uitam în jur, mă simțeam bine în acest mediu alb, curat ca la spital, ordinea mă
liniștea.
În seara aceea, cu un ochi la știrile de la televizor și cu celălalt pe ecranul laptopului, înghițeam o supă miso, după care voiam să
ronțăi un măr Granny Smith. Actualitatea zilei nu era deosebit de interesantă, dar trebuia să fiu la curent cu toate, ca să fiu gata să
răspund cererilor unora dintre clienții noștri, mânuitorii de bani.
Era deja târziu și, dată fiind ziua care mă aștepta, nu trebuia să
întârzii. Reușisem totuși să-mi găsesc cincisprezece minute de pauză
pe care să le folosesc ca să-i trag un perdaf asistentei mele. Idioata îmi tulburase organizarea biroului, punând un dosar în teancul greșit! Deși de luni de zile îi tot spuneam că nu are dreptul să se atingă de nimic. Mi-am pus bolul, farfuria și cele două tacâmuri în mașina de spălat vase și i-am dat drumul. Găseam că era scârbos să
lași vesela murdară; în plus, mirosea. Mi-am pus un pahar mare cu apă minerală rece și m-am dus în dormitor. Cearșafurile și prosoapele fuseseră schimbate de menajeră, cum trebuia să facă de două ori pe săptămână. În dressing mi-am scos pantofii, i-am pus la locul lor și mi-am pregătit taiorul pentru a doua zi și geanta pentru piscină. Hainele pe care le purtasem peste zi au aterizat în coșul cu rufe murdare. Goală, cu părul încă prins, am intrat sub duș.
Contactul cu dalele reci și apa înghețată mi-a făcut bine, am petrecut un lung moment sub jet, spălându-mă cu atenție. Odată curată, uscată și revigorată, m-am ocupat de dinții mei, curățindu-i cu periuța electrică. La sfârșit, ca în fiecare seară, am folosit ața dentară, îndepărtând și cel mai mic reziduu. Mulțumită de rezultat,
am putut să trec la păr. L-am desfăcut în sfârșit, mi-a căzut pe spate și l-am periat cu conștiinciozitate până când a fost neted. Mi-am pus o pijama curată și m-am dus în pat. Stând pe marginea patului, am deschis sertarul noptierei, am scos somniferele, am înghițit unul cu apă și am potrivit telefonul mobil să sune la ora 6:30. După ce am pus totul la loc, m-am strecurat sub plapumă până la gât, îmi plăcea să dorm așa. Am putut în sfârșit să sting lumina. Am privit tavanul, profitând de jumătatea de oră pe care somniferul mi-o lăsa înainte să mă cufund în somn, ca să revăd în minte planul pentru a doua zi.
Am deschis ochii la 6:28, ca în fiecare dimineață. Două minute mai târziu, alarma m-a făcut să mă dau jos din pat. Așa cum făceam în toate diminețile, mi-am prins părul cu un elastic și mi-am pus ținuta pentru sport. Am traversat apartamentul, cu geanta pe umăr, am luat cheile din coșuleț, am trântit ușa și am coborât scările. Ca de fiecare dată, m-am dus la piscină alergând și, tot ca de fiecare dată, eram prima care intra în apă, mai precis singura. Cabina rezervată
mă aștepta. În câteva minute, m-am schimbat, mi-am pus telefonul în husa rezistentă la apă și apoi mi l-am fixat pe mână. Mi-am îndesat părul sub o cască dezgustătoare, dar indispensabilă, mi-am luat ochelarii și cleștele pentru nas. Drumul meu până la apă nu era același cu al celorlalți care foloseau piscina și care nu veneau decât mai târziu. Grație unei bancnote strecurate în fiecare lună în buzunarul agentului de serviciu, treceam prin spațiul de acces al personalului; aveam oroare de locurile călcate de alții, pe care le știam infestate de microbi. La 7:10 m-am scufundat în bazinul gol și tăcut. Următoarele patruzeci de minute, am înotat fără întrerupere, socotind doar de câte ori îmi vibrase telefonul pe braț. Vibrația s-a făcut mai puternică la 7:50, am terminat lungimea începută și am ieșit din apă. Am luat-o prin pasajul secret și m-am întors în cabină
să mă îmbrac. Am ajuns la apartament în pas alergător până în capătul scării. Matinalul televizat m-a însoțit pe durata ceremonialului dimineții. După duș, mi-am pus fusta creion neagră
și topul crem ales cu grijă de cu seară. Mi-am pieptănat meticulos
părul și l-am prins într-o coadă de cal strictă. Ca să fiu sigură că nicio șuviță nu se deranjează de la locul ei pe parcursul zilei, l-am dat cu fixativ. După aceea, machiajul: mai întâi, aplicarea cremei de zi, urmată de fondul de ten și de pudra matifiantă. Nu suportam pielea lucioasă, îmi suna a neglijență. Am închis ușor pleoapele înainte să
aplic o discretă urmă de creion și rimelul, care să-mi scoată în evidență ochii verzi. Tușa finală, balsamul mat și transparent pe buze. Persoana neîngrijită care fusesem cândva probabil se hotărâse să își ia viața în mâini și știa de-acum să se pună în valoare și să-și întrețină corpul. Am terminat cu două fâsuri de parfum —
nici mai mult, nici mai puțin — în scobitura gâtului, Un jardin sur le toit, același de ani de zile. Luându-mi taiorul, m-am dus în bucătărie.
În picioare, cu coatele pe blat, am înghițit un baton energizant cu cereale și o capsulă de expresso, înainte s-o întind. Taxiul mă
aștepta în fața imobilului. Încadrare în timp perfectă, m-am felicitat urcând pe bancheta din spate a berlinei, cu telefonul deja în mână.
Agenția lui Bertrand era situată într-un imobil de pe strada Miromesnil. Locul nu arăta cine știe ce haussmannian1. Când Bertrand investise în acești trei sute de metri pătrați, cu cinci ani în urmă, pusese să fie demolat totul. Fără cameră de așteptare, un spațiu deschis fără măcar o jumătate de perete despărțitor între colaboratori. Culoarul se lărgea doar pentru a defini toaletele.
Birourile erau organizate câte două. Intimitatea era mai mult decât relativă, trebuia să recunosc; din biroul său — singurul care avea pereți din sticlă —, patronul nostru putea să aibă permanent un ochi asupra noastră. În ce mă privește, spațiul meu de lucru era cel mai apropiat de al lui și ultima promovare îmi permisese să obțin un birou doar pentru mine, de unde puteam să-mi supraveghez asistenta. Mediul de lucru fusese copiat după standardele americane, unde Bertrand își petrecuse o bună bucată de timp la sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000. Beneficiam de o kitchen unde aveam la dispoziție ceai verde, sucuri de legume și diferite varietăți de cafea. La fiecare prânz primeam platouri cu sushi, salate
asortate și supe bio; Bertrand ne convertise pe toți, unul după altul, la alimentația lui sănătoasă și la o igienă de viață ireproșabilă.
Mediul nostru de muncă era luminos, confortabil, optimizat, pentru ca să ne simțim cât mai bine posibil la birou. Bertrand avea dreptate, era locul în care petreceam cel mai mult timp. Nu se zgârcea nici la materiale, nici la investiții în înalta tehnologie. Eram supraechipați cu calculatoare, tablete și telefoane ultimul răcnet, ceea ce ne permitea să stăm conectați cu agenția douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru și șapte zile din șapte.
