Acum ce avea să mi se întâmple? Când am intrat în birou, marele șef tasta cu frenezie pe computer. Am rămas înțepenită în picioare
în fața biroului lui, neștiind unde să mă postez, frământându-mi mâinile, simțindu-mă pentru prima oară totalmente ridicolă și depășită de situație, cu magnificii mei bascheți Puma în picioare și cu părul roșcat pieptănat neglijent.
― Nu sta proțăpită acolo! mi-a spus, fără să ridice privirea.
M-am așezat pe marginea fotoliului din fața lui. Tot fără să mă
privească, a rostit:
― Este ultima ta zi aici, după cum mi s-a spus, și ți-ai încheiat studiile.
― Da, domnule.
A tresărit când m-a auzit spunându-i „domnule“. Oare avea probleme cu vârsta lui? În sinea mea tare îmi venea să râd! Ah, criza de la patruzeci de ani!
― Te aștept aici luni la ora 9:00.
Pentru prima oară, a catadicsit să mă privească.
― De ce? i-am răspuns fără măcar să-mi dau seama.
El a ridicat circumspect din sprânceană.
― Mă îndoiesc că ți-ai găsit de lucru în altă parte. Greșesc?
Îmi propunea o slujbă și nu glumea! Nu înțelegeam nimic. Mă
foiam pe fotoliu. De ce eu? Nu făcusem nimic timp de șase luni, în afară de o minunată gafă!
― Poți să pleci acum.
― Păi… hm… mulțumesc, am spus în cele din urmă, schițând un zâmbet timid.
M-am ridicat de pe fotoliu cu încetinitorul, apoi m-am îndreptat spre ușă, dar el m-a oprit în momentul în care puneam mâna pe clanță.
― Yaël!
Ia te uită, știe cum mă cheamă.
― Da.
M-am întors și l-am văzut deodată rezemat de spătarul fotoliului.
― Trei lucruri: două recomandări și o întrebare. Pentru început, recomandările: să nu-mi mai faci figura de ultima oară și pune-te pe
treabă.
Ce oroare, fusesem dojenită ca în liceu!
― Promit, i-am răspuns, încercând să-i dau de înțeles că-mi pare rău.― Întrebarea: de unde știi o engleză atât de subtilă?
M-am umflat în pene ca un cocoș de lupte și i-am adresat un zâmbet ucigător.
― Așa m-am născut!
A ridicat din sprânceană. E prost sau ce? Bătrânilor trebuie să le explici totul.
― Mama este englezoaică. Tata a avut ideea să-și termine studiile de arhitectură în Anglia…
― Bine, scutește-mă de povestea cu oul și găina, sunt sătul de asta. O să afli mai multe despre slujba ta săptămâna viitoare.
Weekend plăcut și, nu uita, luni să nu întârzii! Nu voi mai tolera nicio întârziere de-acum încolo. Și, ai milă, schimbă-ți ținuta…
Fără să se mai sinchisească de mine, s-a întors spre monitor.
Înainte să plec, am trecut din nou prin debara ca să-mi iau geanta.
Eram pe pilot automat, pe jumătate năucă. Am luat metroul și m-am prăbușit pe o banchetă. Ce dăduse peste mine? Eram angajată pe un post de care habar n-aveam, fără să fi făcut nimic și, mai ales, fără să-l vreau. Nu aveam chef să muncesc. Și-apoi, ambianța era putredă, nimeni nu râdea în locul acela. Acel Bertrand nici măcar nu-mi ceruse părerea. La urma urmei, nu semnasem nimic, nu mă
obliga nimeni să mă întorc acolo luni. Tipul doar n-o să vină după
mine acasă să mă oblige să muncesc. Planurile mele de călătorie se risipeau… Doar dacă nu profitam de ocazie ca să strâng ceva bani și să hoinăresc cu rucsacul în spate mai mult timp decât prevăzusem, peste câteva luni, după ce voi fi demisionat. Cine m-ar putea împiedica? Nimeni. Nici nu se punea problema ca părinții mei să-mi plătească turul lumii, cheltuiseră deja destul cu studiile mele, nu voiam să mai trăiesc mult timp pe spinarea lor. Am hotărât să mă
prezint lunea următoare în biroul șefului ca să aflu măcar cu cât avea de gând să mă plătească. În realitate, slujba asta era mană
cerească! M-am ridicat dintr-un salt când metroul a oprit în stația Saint-Paul și i-am împins pe ceilalți pasageri ca să ies din vagon. Am urcat câte patru trepte deodată pe scara rulantă și la ieșire am dat cu nasul de cartierul nostru general, barul El País. Ne stabiliserăm acolo tabăra de bază la foarte puțin timp după începerea studiilor.
Primul avantaj era că se afla foarte aproape de școală și puteam să
