― Ai uitat? l-am întrebat, bosumflându-mă.
Pentru un scurt moment, privirea lui mi s-a părut tulburată.
Apoi mi-a zâmbit.
― Nu… dar ține-l tu, eu sunt în stare să-l pierd!
Am râs, relaxată, după aceea l-am luat de braț ca să-l duc spre ușa imobilului. Am simțit că se împotrivește.
― Trebuie să plec, mi-a spus. Nu râde, dar i-am promis bunicului că iau micul dejun cu el.
Am izbucnit în râs. Era unic într-adevăr, bătrânul era eroul lui și asta mi se părea genial. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc mai bine pe Abuelo. Marc a aruncat mucul de țigară pe trotuar și m-a luat în brațe. Aveam dreptul la o îmbrățișare de despărțire, doar că era puțin altfel decât celelalte, m-a strâns la piept, cu putere, cu fața în gâtul meu.
― Ai grijă de tine, Yaël, a șoptit.
― N-am decât șase etaje de urcat, i-am răspuns tot încetișor.
Dacă vrei să te asiguri că nu pățesc nimic, propunerea mea rămâne în picioare, pot să-l sun pe bunicul tău ca să-i cer permisiunea…
― Nu mă ispiti… nu astăzi…
Am râs, tot lipită de el. Apoi m-a sărutat pe obraz, mi-a dat drumul și a făcut câțiva pași înapoi.
― Să mă ții la curent în legătură cu seara asta, i-am zis.
― Du-te la culcare!
M-a privit insistent, mi-a zâmbit oftând și a plecat. Am urcat cele șase etaje, foarte fericită. M-am strecurat în pat îmbrăcată și am adormit imediat ce am pus capul pe pernă.
2
Zece ani mai târziu…
Culoarul mochetat avea un avantaj: înăbușind zgomotul tocurilor în timp ce mă agitam de colo-colo, migrena provocată de sora mea nu se agrava. Îi răspundeam monosilabic, ca să-mi economisesc energia, dar ea continua să turuie, refuzând în mod vizibil să ia în considerare timpul pe care mi-l mânca. Eram așteptată la ședință, iar lui Alice, care nu înțelegea că la ora 19:30 eu încă lucram, îi mergea gura ca o moară stricată, de cinci minute, și insista cu încăpățânare să vin la ea. Imposibil să scap!
― Yaël, te rog, vino la masă la noi, copiii mi-au zis să te chem.
Sunt câteva săptămâni de când nu te-au văzut.
Am ridicat ochii spre cer, strângând din dinți.
― De câte ori trebuie să-ți explic? Am…
― Treabă, m-a întrerupt ea, exasperată. Da, știu! Nu știi să spui altceva!
Prima noutate. Dacă ar fi știut cu adevărat, nu m-ar fi sunat ca să-mi vorbească despre țâncii ei! M-am oprit în loc și am strâns pumnii.
― Exact, și uite, tu mă faci să întârzii! Sunt așteptată. Pe mai târziu!
Am închis fără să-i las timp să mai spună ceva. Am respirat adânc ca să mă calmez și să-mi găsesc concentrarea de care aveam nevoie. După ce ritmul meu cardiac s-a mai potolit, m-am îndreptat spre sala de ședințe și am împins ușa, cu aerul cel mai neutru posibil.
― Îmi pare rău, am fost reținută.
Mi-au răspuns cu un semn din cap în timp ce îmi ocupam locul lângă fericitul viitor cumpărător britanic al unei oarecare uzini pierdute pe la țară. Avocații lui francezi se bucurau, ca și el, de jumulirea regulamentară pe care i-o aplicau viitorului fost proprietar. Asta nu mă privea. Am luat loc în stânga lui, puțin mai în spate, cu picioarele încrucișate, și m-am aplecat ca să fiu mai aproape de fața lui. Începând de aici, cuvintele avocaților celor două
părți mi-au ajuns la urechi în franceză ca să-mi iasă din gură în engleză, șoptindu-le ușor. La drept vorbind, habar n-aveam ce spuneam, sensul era secundar pentru mine, misiunea mea era să
transmit informația și atât. Puțin contau situația și miza, eu trebuia să fiu capabilă să traduc, indiferent care erau afacerile pentru care era solicitată agenția.
Două ore mai târziu, contractele erau parafate și semnate.
Zâmbete obosite, dar ușurate și mulțumite, înfloreau pe toate fețele în jurul meu. Capul mi se învârtea, totuși a trebuit să-i însoțesc până
la barul hotelului în care avea loc negocierea ca să beau pentru reușita lor. Când unul dintre avocați mi-a întins o cupă de șampanie, cu o ocheadă provocatoare, i-am aruncat cea mai rece privire de care eram capabilă; mă aflam acolo doar ca să muncesc. Ce-și închipuia el? Nu eram de vânzare. Pentru că petreceam mai multe ore în jurul aceleiași mese, unii plecau de la premisa că prestația interpretului includea și giugiuleală. Sărmanul tip! Ziua mea de lucru se apropia de sfârșit, de-acum erau în stare să comunice fără
competențele mele; toți vorbeau o engleză suficient de bună pentru a se felicita reciproc că făcuseră o afacere bună. Mi-am umezit buzele în șampanie din pură politețe, i-am cerut barmanului să-mi cheme un taxi și, lăsând jos cupa, m-am îndreptat spre grupul de bărbați mulțumiți de ei înșiși. Le-am strâns mâinile și am luat-o spre ieșire. Sean, clientul britanic, m-a prins din urmă când treceam de ușa turnantă a hotelului. Am oftat adânc înainte să îl înfrunt. Ca de obicei, am rămas profesionistă până la capăt.
― Yaël, ajutorul tău a fost neprețuit toată ziua. Aș avea nevoie de serviciile dumitale în săptămânile următoare, a șoptit.
Asta mai lipsea! În sinea mea, m-am stăpânit cu greu. Sean era un client obișnuit, doar eu mă ocupam de el, la cererea lui expresă
și nenegociabilă. Îi intrase în cap că împărtășeam o complicitate aparte, asta pentru că, odată, avusesem nefericirea să greșesc spunându-i că, la fel ca el, mama era englezoaică.
― Luați legătura cu Bertrand și ne vom adapta programul în funcție de dumneavoastră.
A zâmbit scuturând ușor din cap, ca și cum nu ar fi înțeles nimic. Și-a băgat o mână în buzunar, m-a măsurat din cap până-n picioare, fără să renunțe la aerul fermecător.
― Yaël… voiam să-ți spun… ar fi mai simplu, pentru tine, pentru mine… Am putea să ne înțelegem fără să știe el, iar remunerația ta nu ar fi de neglijat.
