Marc a închis ușa și a rămas în spatele meu, foarte aproape.
― Altceva, Bertrand?
― Vino devreme mâine dimineață pentru un briefing.
― Voi fi acolo la 08:00, negreșit.
― 07:30.
A închis. Cu o lentoare infinită am coborât brațul, îndepărtându-l pe Bertrand din minte.
― Îmi pare rău, am șoptit.
I-am simțit mâna peste a mea, cea în care țineam telefonul.
― Îmi dai voie?
Fără să-mi aștepte răspunsul, mi-a luat mobilul și l-a pus pe consolă.
― Nu-ți face griji, nu am de gând să-l arunc pe fereastră. Vreau doar să fim noi doi singuri, să nu fie și șeful tău la masă cu noi.
Buzele lui mi-au atins ușor gâtul; instinctiv, i-am oferit și mai mult ceafa, cu simțurile deja în fierbere.
― Despre ce vorbești? am șoptit.
Puțin mai târziu, stăteam față în față în pat, cu cearșaful acoperindu-ne până la talie. Marc mă mângâia distrat pe braț.
― Poate că ar fi timpul să-mi arăți apartamentul. Nu că nu mi-ar plăcea camera ta sau patul… dar sunt curios să văd și restul.
― Nu e vina mea dacă nu poți să te stăpânești, i-am răspuns râzând.
A sărit pe mine, m-a lipit de saltea și m-a liniștit cu un sărut.
― O să mă descurc singur.
Și-a tras repede blugii pe el și a plecat să exploreze
apartamentul. Eu m-am întins, după care m-am întors pe burtă, cu mâinile sub pernă, ascultându-l cum fluieră în camera de zi, alături, foarte aproape. Mie, care nu suportam nicio intruziune în apartamentul meu, îmi plăcea să-l știu acolo, privindu-mi lucrurile, atingându-le, punând stăpânire pe locuri. Nimeni nu avusese vreodată acest drept și mi se părea normal să fie el. Yaël, ești bolnavă. Nu trebuia să deschid prea mult ușa, nici să las să crească
orice dependență afectivă față de el, asta m-ar face fragilă. În chiloți și un pulover lung, m-am dus după Marc în bucătărie. M-am oprit în prag și nu mi-am putut reține râsul. Bucătăria mea strălucitoare, imaculată, impecabilă, ordonată devenise un câmp de bătălie. Erau lucruri împrăștiate peste tot, ai fi zis că golise dulapurile. Chiar atunci, tocmai aruncase în chiuvetă o lingură murdară de smântână, care a stropit măsuța din inox. Ce dezordine! Dar era imposibil să mă supăr pe el când fredona — tot fals — din Gainsbourg, supraveghind mâncarea pe foc: Ascultă-mi vocea, ascultă-mi ruga. Ascultă-mi inima care bate, lasă-te în voia mea. Te rog, nu te speria când îmi vine apă-n gură. Te vreau încrezătoare, te simt captivă. Te vreau docilă, te simt temătoare… Făcea totul ca să
mă dea gata. Am înaintat și m-am oprit lângă el. Părea amuzat de ceva, dar nu știam de ce. În tot cazul, mirosea minunat; făcea paste cu legume rase, pe care le amesteca în tigaie.
― Ce părere ai? m-a întrebat dându-mi să gust din sos.
Am închis ochii de plăcere, era la înălțimea aromei pe care o degaja.
― Divin!
― Scapă-mă de o îndoială: ai folosit vreodată toate astea? a vrut să știe arătând către aparatura de bucătărie.
― Niciodată! Tu îi faci inaugurarea!
― Adu-mi aminte, de când locuiești aici?
― De patru ani, de ce?
― Ești incredibilă!
― Cum trebuie să iau asta?
Și-a lipit ușor buzele de ale mele.
― Este adevărat că nu-i rău… mă faci să râd, a adăugat.
Când totul a fost gata, m-am așezat turcește pe canapea, cu farfuria în poală, iar Marc s-a așezat pe parchet și a folosit măsuța joasă, după ce a bombănit că nu era bună canapeaua. Masa s-a derulat în ritmul conversațiilor noastre și al câtorva sărutări schimbate. Am terminat fără să-mi dau seama porția enormă de paste pe care mi-o servise Marc. Apartamentul meu nu fusese niciodată într-un asemenea hal: în mod ciudat, nu-mi păsa.
Căzusem oare dintr-odată într-o dimensiune paralelă?
― Știi, n-am văzut niciodată un apartament atât de ordonat și de curat, mi-a spus Marc punându-și capul în poala mea. Nimic nelalocul lui!
― Glumești? Mă pregăteam să spun că trebuie ca menajera să
facă ore suplimentare mâine!
― Din ce în ce mai bine! a pufnit el. Când ai devenit maniacă? E
clinică aici la tine. Totul e alb, aseptic, n-ai mobile, nimic personal.
