soție: „I-ai spus dădacei că poate să-i lase să se uite la televizor?
Vreau să dorm mâine dimineață!“ Vor adormi unul în brațele celuilalt, râzând că sunt prea obosiți ca să mai facă dragoste, promițându-și să-și acorde un weekend în doi, când nu vor ieși din camera de hotel, și spunându-și că nu aveau chef să se întoarcă la birou luni.
Femeia și cu mine ne-am privit în ochi; și ea văzuse același film ca și mine. A zâmbit, și-a privit drăgăstos copiii și soțul, a dat din cap și i-a tras după ea. Cine invidia pe cine, acum? Nu știam să răspund.
Abia pusesem piciorul în apartament, că mi s-a părut gol, am rămas în ușă și am pus mâna pe mobil. Am cedat. După numeroase apeluri, mi-a răspuns robotul: „Salut, Marc, ce faci? Hm… voiam să
știu dacă vrei să ne vedem… diseară? Sau mâine, dacă vrei? Sună-mă… te… te sărut.“ Am lăsat telefonul pe consola de la intrare ca pe cea mai rea ispită și m-am dus în baie vorbind singură:
― Drăcia dracului, proastă mai sunt!
M-am spălat fără grabă, am optat pentru ținuta pe care mi-o alesese Alice când fuseserăm amândouă la cumpărături, după ce ne întorseserăm din vacanță, și m-am îmbrăcat în sfârșit. M-am învârtit prin sufragerie întrebându-mă ce-o să fac toată ziua. Antreul, sau mai degrabă consola, mă atrăgea ca un magnet; mă apropiam mereu, cu fluturi în stomac, și verificam telefonul să văd dacă n-am pierdut ceva: Marc nu mă sunase. Pe de altă parte, nu era mult de când îi lăsasem mesajul. Un ghiorăit în stomac m-a făcut să-mi spun că sendvișul la care mă gândisem mai devreme n-ar fi poate o idee rea. În mod firesc, m-am trezit pe lângă agenție, doar pe-acolo cunoșteam adrese bune. Avantajul acestui cartier de afaceri era că
am găsit un loc la terasă. Să stau sub razele soarelui m-a făcut să mă
gândesc la Mica Floare și deci la părinții mei. Înainte de a mi se aduce comanda și de a-mi scoate tableta ca să lucrez, am vrut să-i aud. Vocea mamei m-a făcut să zâmbesc și, în același timp, mi-a adus lacrimi în ochi.
― Scumpa mea Yaël, ce faci?
― Sunt bine, mamă.
― Ai o voce ciudată. Ești sigură că e totul bine?
Față de părinții mei aveam întotdeauna sentimentul că nu sunt adult, că redevin fetița Yaël, fără îndoială unul dintre motivele care mă rețineau să-i sun sau să mă duc să-i văd.
― Da, da, stai liniștită. Mi-e dor de voi, asta-i tot.
― Oh… Am luat bilete pentru Crăciun.
― E bine.
― Vino la noi weekendul viitor!
Aș fi vrut tare mult, trecuseră mai mult de șase luni de când nu-i mai văzusem. Fusesem nevoită să anulez în ultimul minut o călătorie la ei: munca…
― Sfârșitul de an va fi încărcat, mamă. Dar o să vin la primăvară.
― Ai grijă de tine… Micuța mea, sună-mă din nou mâine, mă
așteaptă tatăl tău, îi avem invitați la masă pe vecini!
― Pupă-l pe tata din partea mea.
― Pupici.
Am închis. Sendvișul meu — foarte apetisant — a venit chiar în clipa aceea, dar nu mai aveam poftă de mâncare. Am luat câteva înghițituri. Marc nu mă suna; poate că nu văzuse mesajul meu, la urma urmei telefonul părea să fie cea mai mică dintre grijile lui, și apoi… era sâmbătă, magazinul era deschis, muncea… N-aveam decât să fac la fel. Am cerut nota și am ajuns la agenție în mai puțin de cinci minute.
După ce mi-am lăsat poșeta, m-am dus să fac două cafele în kitchen. Am lăsat-o pe-a mea lângă calculator, după aceea am bătut în ușa deschisă de la biroul lui Bertrand, care stătea aplecat peste dosare.
― Bună ziua.
― Yaël, nu mă așteptam să te văd astăzi.
― Ei bine, iată-mă!
Discuția noastră nu a mers mai departe, i-am dat ceașca, mi-a mulțumit cu un semn din cap și s-a concentrat din nou la ce făcea.
Orele s-au scurs fără ca eu să reușesc cu adevărat să mă concentrez,
mi-am petrecut timpul uitându-mă la telefon, asigurându-mă de mai multe ori la rând că nu era nici pe vibrații, nici pe silențios, nici descărcat. Această atitudine m-a făcut să râd strâmb; ultima oară
când pândisem telefonul în felul acesta fusese în vacanța din Lourmarin, când așteptam cu disperare vești de la Bertrand. Chiar cel care lucra acum la câțiva metri de mine. Astăzi, Marc era cel care nu-mi răspundea. Oare îmi voi petrece restul vieții așteptând telefoane providențiale care nu vor veni? Am fost nedumerită de un hohot de râs al lui Bertrand; mergea de colo-colo prin birou, cu telefonul la ureche, vorbind despre afaceri în engleza lui americană
corectă. Ce lovitură de maestru pregătea? După ce a închis, a venit la mine. În clipa când voia să deschidă gura, telefonul meu a zbârnâit.
― Două minuțele, Bertrand!
Era un SMS de la Marc, care îmi propunea să ne întâlnim la Louis, restaurantul unde mâncaserăm în seara regăsirii noastre. M-am abținut să nu râd; îmi promisesem să nu mai pun piciorul acolo!
I-am răspuns: „Cu plăcere, vin pe la ora 20:00.“
― Îți stau la dispoziție, i-am spus apoi unui Bertrand impasibil, și am zâmbit larg.
― Faci progrese cu întâlnirea dintre Gabriel și Sean?
― Bineînțeles! Este săptămâna viitoare.
A dat din cap satisfăcut. Ei, da, Bertrand, mă descurc! În ultimul timp, nu prea știam cum s-o dau cu el. Acum aveam dreptul la toată
