M-am întors spre el rezemându-mă de geam.
― Așa e… dar, la urma urmei, suntem adulți și facem ce vrem, nu? N-au decât să-și închipuie ce vor.
― Asta-i clar, doar n-o să le trimitem un raport despre ce am făcut noi amândoi!
La un semafor, muzica, la care nu fusesem deloc atentă până
atunci, s-a schimbat. Nu mă miram să-l recunosc pe Gainsbourg, dar câteodată hazardul face lucrurile într-un mod bizar, pentru că Jane Birkin îi răspundea ca să ne explice Decadansul. Întoarce-te. — Nu.
— Cu spatele la mine. — Nu, nu așa. — Și dansează decadansul. —
Da, așa e bine. Mișcă-țișoldurile. Încet, în fața alor mele. — Rămâiacolo, în spatele meu. Balansează-te în decadans… Marc privea drept în față, cu zâmbetul pe buze. Mie îmi era imposibil să mă rețin: am izbucnit în râs. Dumnezeule, ce bine era!
― Îți pregătiseși lovitura?
― Ba nu! s-a apărat el râzând. Îți jur, nu știu nimic! Tu ai pus muzica!
Am profitat că mașina era oprită și m-am apropiat de el. I-am prins fața în mâini și l-am sărutat. Mai întâi surprins, a dat drumul volanului și m-a prins de mijloc. O ploaie de claxoane ne-a făcut să
coborâm din nou cu picioarele pe pământ și a declanșat de asemenea o a doua repriză de râs nebun.
― Doamne, iartă-ne ofensele, decadansul…, a cântat Marc înspre șoferii enervați.
― Mulțumesc, i-am spus după ce a pornit din nou mașina.
― Pentru ce?
― Pentru că m-ai destins, m-ai făcut să uit de muncă și să trăiesc altceva.
― La dispoziția ta, mi-a răspuns făcându-mi cu ochiul.
După ce s-a luptat să parcheze mașina, mergeam liniștiți spre casa mea, Marc cu brațele încărcate de pungile pline de cumpărături.
― Nu te deranjează că-ți invadez bucătăria?
― Măcar o dată va folosi și ea la ceva.
Deschideam ușa clădirii când mi-a vibrat telefonul.
― Nu-i adevărat, am bombănit.
― Ce? a întrebat Marc.
I-am băgat sub nas mobilul meu.
― OK! Am înțeles…
A ținut ușa și m-a lăsat să trec în curtea interioară.
― Da, Bertrand, am spus.
Urmată de Marc, am început să urc scara, ținându-mi telefonul în scobitura gâtului ca să-mi scot cheile din fundul poșetei.
― Schimbare de program. Așa cum mă temeam mai devreme, lași deoparte ce aveai prevăzut pentru mâine, m-a anunțat fără
niciun preambul.
M-am oprit brusc, Marc m-a împins și abia a avut timp să mă
prindă de mijloc înainte să cad. Creierul mi s-a rupt în două bucăți; de o parte, cea care gestiona cu dificultate senzația mâinii lui Marc pe mine, de cealaltă parte, cea care analiza la fel de greu anunțul lui Bertrand.
― De ce? Dar nu se poate!
Marc mi-a dat drumul și am ajuns în fața ușii apartamentului. S-a rezemat de perete privindu-mă întrebător, am ridicat din umeri și am băgat cheia în broască.
― Îmi ții locul mâine dimineață la o negociere.
― Imposibil! Am o ședință cu echipa, pentru prospectări. Nu pot să le fac asta.
― Amân-o, n-aveți decât să vă întâlniți la sfârșitul zilei.
― Am o conferință toată după-amiaza, în celălalt capăt al Parisului.
― Ascultă, Yaël! Nu te străduiești deloc. Nu-i așa complicat, îi convoci la ora 20:00 la agenție și nu le dai de ales. Și asta înseamnă
să fii șef! Trebuie să știi ce vrei.
― Foarte bine, am cedat intrând în casă.
