― Nu te simți în stare? Spune-mi dacă e cazul și numesc imediat pe altcineva.
― Nu, nu! Nu asta am zis. Voiam pur și simplu să evit ca toată
lumea să lucreze sub presiune, dar am să mă descurc foarte bine.
― Prefer așa. Altă chestiune acum. Alege doi oameni pentru salon, n-o să te duci tu. Am alte misiuni să-ți încredințez. Vei avea grijă de unii dintre clienții mei, de care nu am mai avut timp să mă
ocup, și concentrează-te pe restul.
Și-a îndreptat spatele și a devenit atent la ecran; așadar, încheiase discuția.
― Yaël, am auzit-o pe asistenta mea chemându-mă. Vrei să
mănânci? E 13:30.
― Ce? Deja!?
Am oftat și m-am lăsat să cad în fotoliu privind-o înciudată.
― Nu te duci la coafor după-amiază? m-a întrebat cu un aer complice.
Orice, numai asta nu! Oare îmi pierdusem credibilitatea cu o zi în urmă? Nu aveam nici timpul, nici energia pe care să le consacru amintirii dintre orele 5:00 și 7:00 cu Marc. Voia să fie amabilă, așa că
nu m-am supărat pe ea. La urma urmei, nu avea interesul să-și ia prea multă libertate, nu eram prietene, nici pe departe!
― N-am timp, Bertrand vrea ca lucrurile să avanseze, i-am răspuns îndreptându-mi spatele.
― Atunci, vino să mănânci ceva cu noi, în kitchen.
― Vin, mulțumesc.
A plecat. Iar eu am rămas pe gânduri. Chiar eu eram cea care spusese „vin, mulțumesc“? La prima vedere, da, de vreme ce mi-am luat tableta și am urmat-o. O mare parte din echipă mânca acolo, într-o ambianță destinsă, jovială chiar. Spre marea mea surpriză, mirosea a bucătărie, a mirodenii. Și a grăsime! Nimeni nu mânca mâncărurile livrate de furnizorii lui Bertrand. Imediat ce mi-au remarcat prezența, râsetele au încetat. În tăcere, mi-au făcut loc în mijlocul lor. Fără să știu cine mi-l trimitea, un platou cu sushi a alunecat până la mine. Am luat unul cu bețișoarele și mi-am continuat căutările pe net. Cum o să fac să ies din asta?
― Am nevoie de voi, i-am anunțat brusc pe colegii mei.
M-au privit cu gura căscată. Așa că am fost pe punctul să mă
întorc ca să văd dacă nu se ascundea cineva sau ceva în spatele meu.― Te ascultăm, mi-a răspuns Benjamin.
― Terminăm de mâncat în liniște și după aceea mergem în sala de ședințe, cei care nu au alte treburi, evident. Ce ziceți?
Mi-au răspuns dând din cap. În momentul în care am ieșit din kitchen, mi-a venit să râd, văzându-i scoțând un vaporizator Febreze
ca să ascundă mirosurile de bucătărie. Descopeream în această
agenție obiceiuri demne de o viață dublă. Când puțin mai târziu toată lumea a fost adunată în jurul mesei, i-am anunțat despre decizia lui Bertrand și timpul foarte scurt care ne rămânea pentru a stabili un nou plan de atac. S-au auzit șoapte de nemulțumire. Apoi, am făcut ceea ce refuzasem întotdeauna, căci era de neconceput pentru mine:
― Iată programările mele pe această săptămână, după cum vedeți, sunt multe: o vânzare la licitație, o negociere, o conferință
etc. Iar Betrand îmi va transfera mai multe dintre ale lui. Cine poate să le preia pe ale mele?
Colegii mei îmi evitau privirea, niciunul nu se oferea.
― Sunteți toți prinși?
Tăcere…
― Tot timpul? m-am panicat.
Benjamin a oftat adânc și s-a rezemat cu coatele de masă
aruncând priviri în stânga și-n dreapta, înainte să mă scruteze.
― Știi, de fapt nu e asta, mi-a zis.
― Atunci, ce e?
A aruncat o ultimă privire înspre ceilalți, care se uitau la el înnebuniți, de parcă ar fi scăpat de la balamuc.
― OK, o fac eu. O să-ți spun ce ne reține să te ajutăm… o să fii pe urmele noastre dacă te înlocuim, o să ne faci viața un iad.
Vasăzică, asta era.
― Înțeleg. Dar vă jur că s-a sfârșit cu asta. Consultați fișierul cu clienți ca să le cunoașteți mai bine obiceiurile și întrebați-mă dacă
aveți nevoie de informații, voi fi disponibilă. Și vă promit că o să vă
las să lucrați liniștiți și nu o să vă agasez… Vă rog!?