Când am ridicat capul, plecase deja. Îmi pierdeam total stăpânirea de sine. Era clar că trebuia să împiedic ca această situație să se agraveze. Marc nu-mi va mai tulbura munca. Mi-am înhățat poșeta și i-am spus asistentei că totuși mă duc să mănânc. După
aceea m-am plantat în fața biroului serviciului de traduceri.
― N-am uitat spiritul de echipă. Scuză-mă. Am o mică problemă
de rezolvat… La întoarcere, mă ocup de traducere!
Am părăsit agenția cu pas hotărât și am oprit primul taxi care a trecut. Șoferul a făcut cunoștință cu proasta mea dispoziție:
― Grăbiți-vă, mai am și alte treburi!
― Cucoană, calmați-vă, altfel vă las aici. S-a-nțeles? mi-a răspuns privindu-mă în oglinda retrovizoare.
M-am ghemuit pe banchetă. Când a oprit, i-am aruncat o bancnotă pe scaunul pasagerului și am trântit portiera din toate puterile. Am deschis la fel de brusc ușa magazinului de vechituri și am intrat.
― Marc! am strigat.
A apărut din fundul magazinului și a venit cu nonșalanță spre mine. Fără să spună un cuvânt și fără să mă scape din priviri, și-a scos ochelarii și i-a lăsat pe o mobilă pe lângă care a trecut. Apoi, calm, s-a rezemat de un perete, a băgat o mână în buzunar și a îndrăznit să schițeze un zâmbet din colțul buzelor. Nu, am halucinații. Cine se crede?
― Te așteptam, Yaël. Dă-i drumul, te-ascult!
Unde dispăruse fugarul de la poartă?
― De ce-ai făcut asta? am urlat, refuzând să mă las impresionată
de atitudinea lui dezinvoltă. Nu aveai dreptul! Nu mă lași să lucrez!
Nu reușesc să mă concentrez!
După rânjetul lui, părea mulțumit, chiar mândru de el.
― Îmi pare rău.
Ironia lui m-a exasperat.
― Este intolerabil! m-am enervat teribil. Și fraza ta cu dublu
înțeles: „Uită asta!“ De unde-ai scos-o?
― Dacă măcar aș ști…
― Oricum, e complet aiurea să spui așa ceva.
El a ridicat din sprânceană.
― Sunt de acord, aș zice că e chiar stupid, a declarat, cu un zâmbet idiot pe buze.
Insolența lui nonșalantă mă călca pe nervi. Încurca lucrurile și asta îl amuza!
― Nu râde! m-am stropșit eu. Acum suntem adulți!
― Faptul că suntem adulți nu schimbă cu mare lucru situația noastră, mi-a răspuns, brusc serios.
Asta m-a lăsat fără replică. S-a îndreptat de spate și a făcut doi pași ațintindu-și ochii într-ai mei. Ce urmărea? Nu mai știam ce să
fac, ce să spun, din ce în ce mai descumpănită. Mă așteptam la orice, mai puțin la asta. Era atât de sigur pe el! În mod bizar, degeaba mă
ridicam pe tocuri, că mă simțeam din ce în ce mai mică, în fața privirii lui pătrunzătoare. Toate acestea deveneau prea periculoase.
Venisem aici ca să pun lucrurile la locul lor, nu să…
― Te-ai calmat?
Să mă calmez?
― Hm…
S-a apropiat și mai mult, cu ochii încă ațintiți într-ai mei. Eram complet incapabilă să mă desprind din vraja lui, respirația mi s-a accelerat din ce în ce mai tare.
― S-ar zice că da, a răspuns el în locul meu, meu la fel de sigur pe sine. Deci, Yaël? Ce propui pentru a rezolva problema?
Să cedez. Mi-am aruncat poșeta la pământ și am parcurs ultima distanță care ne despărțea. Un geamăt de ușurare mi-a scăpat în momentul în care m-am aruncat peste gura lui, brațele i s-au strâns în jurul meu. M-am lăsat moale, incapabilă să mă controlez, nici să-mi domin febra care pusese stăpânire pe trupul meu de când îl văzusem. Marc m-a dus spre fundul magazinului răspunzând cu furie la sărutul meu, o etajeră s-a clătinat la trecerea noastră, un obiect s-a spart de pământ.
― Nu contează, mi-a spus. Vino pe-aici!
A deschis ușa și m-a dus pe scara imobilului. Din fericire, locuia la primul etaj, n-aș fi rezistat până la al doilea, și nici el, de altfel.
Imediat ce ușa apartamentului a fost închisă, m-a rezemat de ea, s-a lipit de mine băgându-și mâinile pe sub topul meu de mătase, devorându-mi gâtul, umerii. I-am descheiat cămașa, i-am împins-o pe umeri și i-am umplut pieptul cu sărutări. Nimic altceva nu mai exista, uitasem tot restul, de ce venisem. De când nu mai dorisem atât un bărbat? Poate că niciodată. După ce mi-am azvârlit pantofii din picioare, l-am împins către camera de zi.
