― Rahat, am spus pe negândite.
― Poftim.
Mi-a dat un elastic și eu m-am grăbit să-mi prind coama.
― Merge? am întrebat-o. Cum arăt?
― Fericită… dar profesionistă.
― Mulțumesc.
A arborat o expresie amuzantă; i-am întors zâmbetul. Înainte să
mă apuc din nou de lucru, m-am uitat pe traducere și am rezolvat problemele întâmpinate de Benjamin.
― E drăguț că ai venit la mine, mi-a zis el.
― Te rog.
― Dar problema ai rezolvat-o?
― Ce problemă…? A, da! Se poate spune că da!
Aproape fugind, m-am întors în birou și nu m-am mai dezlipit de ecran și de telefon până seara târziu. Bertrand a comandat sushi, de care nu m-am atins, și am rămas concentrată ca să uit de restul.
La ora 22:00, estimând că recuperasem o mare parte din întârzierea de peste zi, am hotărât să mă duc acasă și am trecut să-l salut pe șeful meu.
― Totul progresează așa cum vrei? a vrut el să știe când am băgat capul pe ușă.
― Da.
― Nu ezita să dai altora clienții mai mici.
Poate că avea dreptate, va trebui să mă gândesc la asta. De când îi cunoșteam mai bine, colegii mei nu mi se mai păreau atât de incapabili.
― O să mă gândesc. Pe mâine!
Trei sferturi de oră mai târziu, eram în sfârșit acasă. M-am târât până la baie, m-am dezbrăcat lăsându-mi hainele pe jos, nemaiavând putere, complet stoarsă. Să mă văd goală în oglindă m-a făcut să mă întorc cu gândul în camera lui Marc, zbuciumul suscitat de hârjoneala noastră a revenit, cu un ciudat sentiment de ușurare. Ca și cum faptul că mă lăsasem dusă de val, că-mi exprimasem furia mai întâi și apoi dorința de el, mă scăpase de o greutate; la fel ca dispariția telefonului în timpul vacanței. Marc fugise după ce mă sărutase, încă nu știam de ce. Fusese rândul meu
să fug, panicată și incapabilă să mă confrunt cu realitatea. O
realitate ale cărei coduri nu le cunoșteam, o realitate care nu avea loc în viața mea, care nu avusese niciodată loc de când lucram.
Simplul fapt de a închide ochii mă trimitea din nou în brațele lui, puteam încă să-i simt mâinile și gura pe pielea mea. M-am rezemat de marginea chiuvetei, cu respirația tăiată. Nu fusese de ajuns. În după-amiaza aceea, descoperisem o plăcere niciodată egalată în zece ani. Ca și cum numai Marc știa metoda prin care să mă
abandonez, să-mi pierd controlul. Mi-am înghițit somniferul și m-am băgat sub plapumă, pradă întrebărilor. Eram pregătită să mă las în voia evenimentelor? Cu siguranță, nu! Nimeni și nimic, mai ales Marc, nu trebuia să-mi pună în pericol cariera într-atât încât să
pierd schimbarea atât de așteptată. Am să reușesc, trebuie să
reușesc, vreauasocierea. Luptasem atât de mult ca să ajung aici!
Atât de aproape de capăt, nu aveam altă soluție decât să încui totul, dorințele și inima mea, care bătea mai repede când mă gândeam la el; nu trebuia să-mi asum niciun risc. Dar ce se va întâmpla data viitoare când ne vom vedea? Nu voi putea să-l evit la nesfârșit. Abia îmi reluasem locul în grupul nostru de prieteni, îmi regăsisem sora, învățasem să le acord un loc în viața mea și să-l am pe-al meu într-a lor, doar n-o să renunț la acest nou echilibru de care avusesem atât de multă nevoie în ultimul timp, sub pretextul prezenței lui Marc.
9
― Am rezolvat aseară cu saloanele, s-a mulțumit să mă anunțe Bertrand chiar înainte să iau loc în biroul său.
― N-am terminat prospectarea, mi-am permis să-i răspund.
― Am făcut-o eu în locul tău, lua prea mult timp și vreau să
avansez. Trebuie să fim reactivi, să ținem echipa în acțiune.
Exagera totuși, erau două săptămâni de când îmi dăduse undă
verde și patru zile de când toată agenția fusese informată despre proiect. Toate astea nu-mi miroseau a bine.
― Îți rămâne puțin timp să obții acreditările.
― De ce?
― Vom fi prezenți la Salonul nautic, ca să le propunem serviciile noastre participanților.
Își bate joc de mine!
― Ce? Dar, Bertrand! Mai sunt doar două luni, am exclus participarea noastră de la bun început. Mă gândeam la salonul de primăvară.
A ridicat din sprânceană și s-a așezat comod în fotoliu.