el fugise; pentru că asta se întâmplase. Obsedată de ceea ce simțisem, ascunsesem sfârșitul mai mult decât brutal al acelui sărut. Sora mea i-ar fi cerut socoteală. Și nu era de datoria ei s-o facă, ci a mea. Trebuia să rezolv problema singură, fără ajutorul nimănui. Dar înainte de asta, trebuia să reușesc să înțeleg ce dăduse peste mine odată cu acel sărut. Simplul fapt de a mă gândi la el m-a făcut să scot un oftat adânc.
― Te simți bine? m-a întrebat sora mea, scoțându-mă din gândurile mele.
Nici vorbă de discreție! I-am aruncat o privire timidă. Nu puteam s-o amestec în asta dar, Dumnezeule, cât aș fi vrut să mă
confesez ei!
― Hm… da, da… e-n regulă…
― Și în privința lui Marc?
― Păi… nu, nicio veste, i-am răspuns înainte să înghit o îmbucătură cu care era gata să mă înec.
Rezervasem o masă la un mare restaurant japonez unde mâncarea era pregătită în fața clienților de către trei mari experți ai bucătăriei tradiționale. Decorul era cât se poate de japonez.
Ansamblul nu putea decât să satisfacă exigențele lui Bertrand.
Sosind acolo, mi-am promis să-l las pe Marc deoparte cât ține cina și să mă concentrez pe muncă. Pe urmă, o să văd.
Până la desert, Bertrand ne-a lăsat să vorbim unii cu alții despre câte-n lună și în stele, într-o ambianță destul de destinsă, chiar dacă
el nu a ieșit dintr-ale lui. Nici eu nu aveam nimic de zis. M-am surprins considerând că era plăcut să îi cunosc mai bine pe oamenii cu care petreceam mai mult de trei sferturi din timpul meu; până
atunci, nu mă interesasem niciodată de ei, de viața lor, de gusturile lor sau de interesul lor pentru agenție și pentru serviciu. Chiar de la începutul cinei, a trebuit să-mi storc creierii ca să-mi amintesc că
responsabilul cu serviciul de traduceri, întâmplător vecinul meu de masă, se numea Benjamin. Nu mă gândeam la colegii mei decât prin prisma funcției, niciodată cu numele mic. Și spre marea mea surpriză, eu care îl consideram ca pe cel mai mare leneș, am vorbit ușor cu el și am descoperit cât de mult își iubea și el meseria. Cu coada ochiului, îl observam mereu pe șeful nostru; intervenea puțin în discuții, butonând pe telefon, dar reușea întotdeauna să aibă
cuvântul potrivit la momentul potrivit. Din afară, ai fi putut să crezi că își verifica mail-urile, dar eu aș fi pus mâna în foc că lua notițe despre ce se petrecea sub ochii lui. Ceea ce m-a uimit cel mai mult au fost cunoștințele sale despre unii și despre alții. Eram cu adevărat impresionată de capacitățile lui de adaptare la salariați.
Când a fost servită cafeaua, s-a ridicat și ne-a solicitat atenția.
― Mai înainte de orice, felicitări tuturor pentru munca desfășurată în primul semestru. Acum, că vara a trecut, v-ați odihnit și am sentimentul că spiritul de echipă este pe cale să se nască…
Mi-a aruncat o privire discretă dar care, sunt sigură, nu a scăpat nimănui.
― Vă cer să vă dublați eforturile și asta încă de luni. Mă gândesc să dezvolt agenția. Ca să vă spun tot, nu este exclus să deschid un birou în străinătate. Voi lua o hotărâre la sfârșitul anului. În consecință, trebuie să-mi dovediți că sunteți în stare să faceți față
stresului, presiunii și unui ritm susținut. În următoarele patru luni nu vreau să aud vorbindu-se de probleme personale, copii, boli sau de cereri de concediu. Dacă unii nu se simt în stare să facă față, ne vom întâlni și problema va fi rezolvată. Este inutil să vă
încrâncenați. Pentru ceilalți, este o adevărată provocare cu numeroase perspective, deplasări și măriri de salariu. Prima de Crăciun va avea și un bonus, dacă mergem toți în aceeași direcție.
Privirea i-a trecut peste fiecare, cu excepția mea. Unii au schimbat priviri, alții s-au încordat, deja înnebuniți de perioada care ne aștepta.
― Are cineva întrebări înainte să continui?
Nimeni nu s-a clintit, oricum nu ar fi fost mai bine.
― Am discutat de curând cu Yaël despre posibilitățile de a ne extinde câmpul de acțiune. Ea se va ocupa de dezvoltarea acestui proiect, pe lângă clienții ei obișnuiți. Totuși, la un moment dat, toată
lumea va trebui să se implice, într-un fel sau altul. O las să vă
explice în detaliu. E rândul tău!
Încă unul dintre testele lui, al căror secret îl deținea. Nu m-am lăsat deconcertată, totul era perfect limpede în capul meu. Toate privirile s-au îndreptat către mine. Acum e-acum! Cuvintele îmi ieșeau singure din gură. Am avut parte de atenția tuturor membrilor echipei în următorul sfert de oră, la fel ca și Bertrand mai înainte. Era amețitor. Mai ales că, împotriva oricăror așteptări, colegii mei au părut toți interesați de ceea ce le propuneam. Mă
așteptam să fiu ucisă din priviri, dar nu, nimic, nicio umbră de mânie sau de reproș, mai degrabă gesturi din cap, aprobatoare.
Chiar eram pe punctul să devenim o echipă? Ideea îmi plăcea, trebuia să recunosc. Intervenția mea a încheiat seara. Bertrand nu a
încercat să mă rețină ca să-mi analizeze prestația. Fiecare a avut dreptul la un taxi când a plecat de la restaurant. Toată lumea și-a urat cordial o dumincă plăcută și s-a întors acasă.
Mi-am petrecut duminica muncind, fără să ies din casă și fără să
mă îmbrac — mare noutate! Anticiparea făcută în ajun îmi creștea motivația, dacă mai era nevoie. A doua etapă spre asociere era în curs. Nu-mi rămânea decât să rămân concentrată asupra obiectivului meu, fără să mă las distrasă. Dar degeaba îmi mobilizam toate mijloacele pe care le aveam la dispoziție, amintirea sărutului lui Marc nu înceta să mă bântuie. Și îndrăznise să-mi spună: „Uită asta!“ De parcă era atât de ușor! Care era problema lui?! Nu avea dreptul să-mi facă așa ceva! Eram obligată să
reacționez, dar cum? Asta mă consuma, mă copleșea. Rezultatul: m-am culcat furibundă și nopțile albe au revenit. Nici măcar înotul matinal nu reușea să mă calmeze. De ce-mi făcuse un asemenea lucru? Și în cel mai prost moment!
Dimineața a fost catastrofală. Într-o dispoziție îngrozitoare, m-am dus în biroul meu fără să adresez vreun cuvânt cuiva. Când am luat legătura cu o organizatoare de saloane, am greșit limba, vorbind în engleză cu un accent și mai pronunțat decât al mamei mele; biata femeie a fost complet năucită și a crezut că e vorba de o farsă la telefon; când mi-am revenit și i-am vorbit în franceză, mi-a trântit telefonul în nas. Apoi, Bertrand m-a chemat în biroul lui ca să-mi prezinte un nou client. Întâlnirea s-a derulat perfect până în momentul în care privirea mi-a căzut pe ceasul bărbatului, un Jaeger-LeCoultre și n-am mai scos niciun cuvânt, doar m-am gândit la mâna lui Marc întorcându-și ceasul. În sfârșit, Benjamin, responsabilul cu serviciul de traduceri, a venit la mine după pauza de masă, peste care eu sărisem, dorind să-mi știe părerea despre o subtilitate de limbaj; m-am uitat pe foaia pe care mi-a dat-o fără să
caut să înțeleg.
― Habar n-am, i-am spus fără să-i arunc nicio privire.
― Ce te-a apucat? Parcă nu mai ești tu cea din ultimele
săptămâni. Uiți cam repede, după părerea mea, spiritul de echipă
lăudat de Bertrand și de tine sâmbătă seară și chiar e păcat.