Ospătarul ne-a întrerupt aducându-ne cafelele.
― Dar tu? m-a întrebat Marc.
― Vin de la un prânz de afaceri.
― Cum îți merge?
― Foarte bine.
― Revenirea?
― Perfectă…
A privit în depărtare întorcându-și ceasul. Apoi și-a pus zahăr în cafea și a mestecat în ea mult timp, cu un aer concentrat. Eu am pus ceașca de mai multe ori pe farfurioară înainte să iau o înghițitură.
― I-ai mai văzut pe ceilalți? m-a întrebat într-un târziu, pe un ton detașat.
― Nu, nu încă, am fost foarte prinsă.
S-a lăsat din nou tăcerea. Mi-am terminat cafeaua, el și-a rulat o țigară și a aprins-o. Deși fumul de țigară nu-mi plăcea în general, țigara lui nu mă deranja. După câteva secunde în care îi evitasem privirea, m-am hotărât să-l înfrunt, el m-a privit. Nu ne scăpam din priviri. Fugi! Crezusem prostește că această întâlnire întâmplătoare îmi va ușura spiritul și trupul, dar era exact pe dos. În pofida dorinței mai mult decât evidente de a-l apuca de încheietura mâinii ca să știu cât e ceasul, am căutat în poșetă după telefon ca să-mi țin mâinile ocupate: întârziasem prea mult, trebuia să mă întorc la birou.
― Trebuie să plec. Îmi pare rău, sunt așteptată.
― Evident… Sunt cu mașina, vrei să te duc?
― Nu! am exclamat cu glas ascuțit.
Cu neputință să fiu mai ridicolă! Dar mă simțeam pur și simplu incapabilă să stau închisă împreună cu el în Porsche.
― O să iau un taxi, e o stație un pic mai încolo, am reluat eu mai calmă, căutând să regăsesc o urmă de demnitate.
― Am parcat aproape.
Am mers unul lângă celălalt, în tăcere, trecând pe lângă clădiri.
Stația se vedea, mai multe taxiuri așteptau și în unul dintre ele îmi voi regăsi liniștea. În depărtare, am văzut vechiul lui Porsche. La zece metri de stație, Marc m-a prins de cot, abia am avut timp să mă
uit la el, că m-a dus sub o poartă mare deschisă și m-a cuprins în brațe. Împingându-mă în peretele din curtea interioară, și-a lipit apăsat buzele de ale mele, care s-au deschis în mod natural, limbile ni s-au amestecat într-o luptă crâncenă. Corpul meu a reacționat instinctiv, lipindu-se de el, brațele mele i-au înconjurat gâtul,
mâinile lui mi-au apăsat talia, scobitura spatelui. Buzele lui mi-au eliberat gura, ca să se năpustească pe obraji, pe ceafă; m-am încordat, respirația mi s-a accelerat, el a gemut pe gâtul meu înainte să mă îmbrățișeze din nou, cu o mână ținându-mi fața, cealaltă
plimbându-și-o de-a lungul spatelui meu. Era atât de puternic, că
picioarele mele erau gata să mă lase. Și apoi, brusc, mi-a dat drumul, peretele m-a ajutat să mă sprijin, evitând să mă prăbușesc la pământ. Marc și-a masat tâmplele.
― Yaël, scuză-mă… uită asta.
Mi-a aruncat o privire și m-a lăsat așa, acolo, fără să mai spună
nimic. În depărtare, mașina lui a huruit; Marc demara de parcă ar fi fost urmărit de o hoardă de furii. Mi-am trecut degetele peste buzele umflate, cu trupul fremătându-mi încă. Am pășit dincolo de poartă
și m-am trezit în lumina strălucitoare. Am sărit în primul taxi liber, am dat adresa agenției și m-am ghemuit în fundul mașinii.
Ajunsă la destinație, m-am prăbușit pe fotoliu, cu privirea ațintită pe ecran, capul în mâini și am rămas în această poziție fără
să fac nimic în următoarele două ore. De câte ori eram solicitată de cineva, răspundeam: „mâine“.
― Trebuia să ne vedem în seara asta, nu?
― Ce? am zis ridicând ochii.
Tocmai îi adresasem ultimul „mâine“ lui Bertrand, fără ca măcar să-mi dau seama. Catastrofă! Am sărit din fotoliu.
― Bertrand! Da, desigur! Vin imediat.
M-a privit ciudat și s-a dus în biroul său. Nu aveam deloc notițe, care să mă ajute. Preț de o clipă, am avut un enorm gol de memorie.
Ce făcusem înainte de episodul de sub poartă? Cafeaua cu Marc. Și încă ceva. Îmi storceam creierii încă, atunci când am luat loc în fața lui. ― Și… cum a fost cu americanii?
Îmi mai rămăseseră trei neuroni ca să evit să strig „Aleluia“.
Încetul cu încetul, informațiile au țâșnit și am putut să-i povestesc despre prânz, încredințându-i contactele pe care le obținusem. În
cele din urmă, mi-a urat o seară bună și mi-a amintit de cina de a doua zi cu toată echipa — cină de care uitasem complet. Unde mi-era capul? Sub o poartă.
Somniferul a avut efect după mai mult timp decât de obicei; de câte ori închideam ochii, retrăiam sărutul cu Marc, cu sentimentul că nu fusesem niciodată îmbrățișată în felul acesta. La trezire, sâmbătă dimineața, capul îmi era încă tulbure, stomacul chinuit de dorința care ieșea la suprafață când buzele lui Marc îmi reveneau în memorie. Mă simțeam absolut stupidă, ca și cum aș fi fost o puștoaică la primul ei sărut. Era imperativ să-mi găsesc o ocupație.
După cafea, mi-am pus ținuta sport și mi-am pregătit geanta pentru piscină, având grijă să-mi pun în ea costumul de înotătoare — s-a terminat cu bikini! De parcă asta mi-ar fi fost de folos.
