Săptămâna a trecut cu viteza luminii. Duminică seara am vorbit la telefon cu Alice, tocmai se întorseseră din Lourmarin. Sfârșitul de vacanță decursese bine, mai mult decât liniștit, după spusele surorii mele; familiile se plimbaseră separat, Marc își petrecuse majoritatea timpului cu o carte în mână pe lângă piscină și chiar se mai dusese la L’Isle-sur-la-Sorgue într-o zi. Am pus capăt discuției despre vacanță propunându-i să petreacă în curând o sâmbătă cu mine la Paris, mi-ar face plăcere. Ea a sărit în sus de bucurie și, cu această
ocazie, am evitat să aflu prea multe despre Marc.
Bertrand tocmai se întorsese, mulțumit de călătorie, gata fiind, se părea, să înceapă un nou an. A făcut turul agenției, oprindu-se la fiecare. După ce a terminat, m-a convocat în biroul lui. Timp de două ore, mi-a pus întrebări despre munca unora și a altora, despre contractele semnate, despre misiunile îndeplinite și cele în curs.
Apoi, i-am prezentat proiectul la care lucrasem în lipsa lui: prospectarea de noi domenii, începând cu saloanele profesionale importante. Făcusem o listă cu cele mai interesante, în funcție de domeniul de activitate, de prezența la nivel internațional și de expozanți. Mai aveam în minte să dezvolt relațiile cu anumiți clienți de-ai noștri. În mod prostesc, mă gândisem că Sean și Gabriel puteau să facă afaceri împreună. La modul general, grație agendei noastre de adrese, aveam totul ca să devenim intermediarii ideali.
― Sunt mulțumit că te-am trimis în vacanță. Ai făcut o treabă
excelentă, te felicit!
― Mulțumesc, i-am răspuns ușurată.
― Și nu vorbesc doar despre proiectele tale, pe care le voi studia îndeaproape. Întreaga agenție mi-a dat un raport mai mult decât elogios al muncii tale din săptămâna trecută.
M-am foit pe scaun, simțind cum mă înroșesc.
― Mi-am făcut treaba, Bertrand. Atâta tot.
― Nu-mi pare rău că te-am făcut să te distanțezi un pic, sper că
ai învățat lecția. Te-ai întors mai performantă ca niciodată și ăsta e
un lucru bun pentru viitor.
― N-am să te mai dezamăgesc.
― Am încredere în tine, mi-a răspuns blazat, fără să-mi dau seama de ce. Înainte să te întorci la treabă, îți mai cer un ultim serviciu.
― Te ascult.
― Ocupă-te să convoci toată agenția la o cină într-o sâmbătă, pentru lansarea anului de activitate și prezentarea planurilor noastre. Să creăm ceva mai multă coeziune în echipă și să profităm de atmosfera pe care ai generat-o tu.
Această putere neașteptată și nesperată m-a făcut să întrevăd viitorul, când aveam să devin asociat: nu mai încăpea nicio îndoială.
Tocmai ieșisem de la un prânz cu americanii noștri îmbogățiți din gazele de șist și obsedați de imobiliarele pariziene. Mai devreme în acea dimineață, fusesem interpret la semnarea unui act de vânzare a unui imobil din arondismentul șaisprezece. Apoi participanții ținuseră neapărat să luăm prânzul împreună. Între două înghițituri de Chardonnay, după care erau înnebuniți, am făcut în așa fel încât să aflu de la ei nume din relațiile lor de muncă.
Tipii ca ei aveau în mod sigur contacte care ar fi avut nevoie de serviciile agenției. Acum, când îmi mâncau din palmă, nu puteam să ratez o asemenea ocazie. Eram atât de plină de energie încât, după ce i-am lăsat, am ales să merg până la o stație de taxi, în loc să
chem unul. Am profitat ca să-i telefonez lui Bertrand și să-i împărtășesc cu entuziasm progresele mele. Brusc, m-am oprit din mers și din vorbit; tocmai îl zărisem pe Marc stând la o terasă. Ce făcea acolo? Nu era posibil așa ceva! Aveam ghinion; abia începusem să mă gândesc mai puțin la el și iată-l apărând sub ochii mei.― Yaël, mă auzi?
Vocea lui Bertrand m-a readus la realitate.
― Da, scuze. Ce ziceai?
― Plec la o întâlnire, vorbim din nou diseară, la agenție.
― Prea bine.
A închis. Ce să fac? Totul îmi era încă permis; Marc nu mă
văzuse, puteam să fac stânga-mprejur și să mă duc să caut în altă
parte un taxi. Dar, în adâncul meu, știam că trebuia să mă duc să-i vorbesc, ca să-mi dau seama că mă bătuse soarele în cap în Luberon și că asta se termina aici. Picioarele mi s-au pus în mișcare fără să
mă gândesc mai mult. Marc mâzgălea ceva într-un carnețel, cu ochelarii pe nas, fără să se uite în jur, astfel că nici când am fost în fața lui nu și-a dat seama.
― Dacă există un loc în care nu mi te imaginam, acesta este arondismentul șaisprezece!
S-a oprit din scris, a închis carnețelul și și-a dat jos ochelarii, pe care i-a pus în buzunarul interior al hainei sale de velur. Apoi a ridicat în sfârșit capul, schițând un zâmbet.
― E specialitatea ta să apari în momentul în care mă aștept cel mai puțin.
― Pot să spun același lucru despre tine!
S-a ridicat în picioare și ne-am pupat aplecându-ne peste masă, abia atingându-ne obrajii. Cu atât mai bine!
― Poate că aștepți pe cineva? Am nimerit prost, i-am spus.
― Deloc… Ai timp să bei o cafea?
― Da, i-am răspuns așezându-mă în fața lui. Și… ce faci aici?
― Muncesc, închipuie-ți! Am fost chemat să fac o propunere de răscumpărare a mobilierului dintr-un apartament care va fi golit după succesiune.
― Și cu acel carnețel ce faci?
― Calculez prețurile, notez caracteristicile mobilelor și le compar cu estimările expertului. Asta e munca mea.
