Marius m-a chemat în apă, să înot cu el; eram mulțumită de progresele pe care le făcea în fiecare zi la înot. Puțin mai târziu, Adrien a decretat că era ora „aperitivului în costum de baie pe marginea piscinei“: era aproape prânzul! Am ieșit din bazin promițându-i nepotului meu că vom continua „antrenamentul“ în după-amiaza aceea. Discuțiile s-au inflamat pe tema meniului pentru prânz: „Cotlete sau frigărui?“ Marc și Adrien se luptau ca frigăruile să iasă victorioase.
― Nu e nimic de înfulecat de pe cotlete! s-a răsculat Marc.
― Tu ești prietenul meu! i-a răspuns acolitul său.
Am luat paharul de vin care mi-a fost oferit și m-am așezat pe marginea unui șezlong, lângă Marc. Atenția mi-a fost atrasă deodată
de apropierea și de semi-nuditatea trupului său, simțindu-i brațul lângă al meu, piciorul lipit de al meu. Nu mă gândisem când m-am așezat lângă el, era ceva natural, ca și cum mi s-ar fi cuvenit locul.
Erau aproape două săptămâni de când îl vedeam toată ziua în costum de baie, pe jumătate gol. Ce se întâmpla acum? Am simțit frisoane, deși era o căldură de te topeai. Am lăsat capul în jos —
eram roșie la față — aruncând o privire spre el, și i-am văzut încă o dată ceasul.
― Ai grijă să nu ajungi în apă, i-am șoptit ridicându-mă puțin ca să pun paharul pe măsuța de plastic.
Pseudo-tentativa mea de a lua distanță a eșuat, m-am așezat tot lângă el. Ce mă apucase?
― De ce? m-a întrebat.
Fără să-mi calculez gestul, l-am prins de încheietura mâinii, el s-a lăsat, și mâna i s-a odihnit peste a mea. S-a dat imperceptibil înapoi, sprijinindu-se la spatele meu în brațul drept, umărul meu rezemându-se de el.
― Ai uitat să-ți dai ceasul jos.
Degetele mele au mângâiat cadranul, brățara de piele. Apoi m-am hotărât să i-l dau jos; întorcându-i mâna, am desfăcut catarama.
― Mă întreb unde mi-e capul, a șoptit el.
Privirile noastre s-au întâlnit; am înghițit, stomacul mi s-a strâns. De acord, erau mai multe luni de când nu mai avusesem o aventură de-o seară, totuși… nu mai eram stăpână pe nimic.
― Yaël!
― Da, Cédric…, am șoptit fără să-mi iau ochii de la Marc sau să
mă mișc.
Era imposibil să lupt împotriva a ceea ce se petrecea în corpul meu. Mărul lui Adam i s-a mișcat. Mâinile noastre rămâneau una într-alta, iar ceasul lui nu mai era la încheietura mâinii, ci în căușul palmei mele.
― Yaël! La telefon!
Spiritului meu i-au trebuit câteva fracțiuni de secundă ca să
priceapă sensul frazei rostite de cumnatul meu. La telefon. Nu putea să fie decât telefonul fix din casă. N-am avut timp să reacționez, că a continuat:
― Yaël! La telefon! E șeful tău!
Toate conversațiile din jurul nostru au încetat. M-am îndepărtat brusc de Marc și m-am ridicat dintr-un salt, fără să mă sinchisesc de remarcile unora sau altora. Cu toate acestea, am observat că
singurul care rămânea tăcut era Marc. Nu mai vedeam nimic în jur.
Scopul meu: să intru în casă. Cédric pusese receptorul pe masă.
Înainte să-l iau, l-am auzit în depărtare interzicând oricui să mă
deranjeze. Am oftat și am dus receptorul la ureche.
― Bună ziua, Bertrand.
― Yaël! Ce mai faci? Te-ai odihnit?
― Sunt foarte bine, mulțumesc.
― Profiți de vacanță, din câte văd! Ăsta e un lucru bun. Ți-ai închis până și telefonul!
― De fapt, s-a spart.
― Nu-i așa grav, important e că am reușit să dau de tine. Ți-am rezervat un bilet la trenul de ora 15:00, astăzi, vino la agenție imediat ce sosești.
― Am înțeles.
Mi-a dat numărul rezervării, pe care l-am notat pe o bucată de hârtie găsită pe-acolo.
― Pe curând, mi-a spus.
A închis. Am rămas secunde lungi, încremenită, cu receptorul încă în mână. Cédric m-a scos din starea aceea.
― Ce se-ntâmplă?
Am avut impresia că am căzut din lună, eram în costum de baie și trebuia să mă întorc la serviciu.
