Senzația de oboseală se risipea un pic mai mult în fiecare zi.
Stomacul meu suporta mesele, fără să se revolte; apetitul îmi revenea la normal, mâncam chiar și cârnați și burgeri făcuți în casă, nu mă mai mulțumeam doar cu salate, dimpotrivă, iar eu eram prima uimită de acest lucru. Participam acum cu entuziasm la pregătirea meselor. Petreceam mult timp cu copiii, în apă sau la jocuri de societate. Rezervele mele de ojă se diminuau văzând cu ochii; Emma și Léa voiau să încerce în fiecare zi o nouă culoare, spre marea nemulțumire a mamelor lor. Eram regulat aruncată în apă de către unul dintre cei trei băieți, dar asta nu mă mai enerva.
Cred chiar că, uneori, provocam lucrurile răspunzându-le la fel.
După câteva reprize de stat la plajă, pielea mi se bronza din zi în zi; moștenisem pielea brună de la tata, și nu pe cea albă a mamei.
Ar însemna să mint dacă aș spune că suportam bine absența telefonului, a conexiunii la internet și a veștilor de la agenție, dar mă descurcam, spunându-mi că în curând îmi voi relua ritmul,
obișnuințele, că telefonul va suna din nou, că mail-urile se vor aduna. Când simțeam că o să mă cuprindă stresul, reușeam să-l stăpânesc și să trec la altceva. În același fel, mi se întâmpla să uit cu totul de Paris și de agenție. Când îmi dădeam seama de asta, gândul îmi rătăcea, întrebându-se ce mă aștepta la întoarcerea din vacanță, ce consecințe va avea dispariția mea din orice mijloc de comunicare. Marc m-a împiedicat in extremis să pierd pariul. Într-o după-amiază în care toată lumea moțăia în jurul piscinei, am încercat să mă duc la mezanin unde îmi ascunsese calculatorul, în ideea să recuperez câteva numere de telefon din agenda salvată în el și să folosesc telefonul fix din casă ca să aflu vești de la Paris. A fost un eșec total: n-am apucat să urc jumătate din trepte, că el era jos deja și m-a făcut să cobor. Nu a spus nimic nimănui și Adrien nu a aflat de încercarea mea de a încălca înțelegerea noastră.
În dimineața aceea, m-a trezit căldura din cameră. Am luat de pe noptieră vechiul ceas deșteptător, regăsit în hambar. Abia era ora 08:00. Terasa părea deja să forfotească de activitate. Am deschis obloanele și l-am văzut pe Marc punând masa pentru micul dejun.
― Hai, scularea! mi-a spus.
― Ce cald a fost azi-noapte!
― Nu-mi spune, am dormit pe pardoseala salonului, înainte să
ajung lângă piscină.
Odată cu mezaninul, Marc se alesese și cu o saună.
― Cred că ești frânt de oboseală!
― Deloc, mi-a răspuns căscând gura.
Toată lumea din casă suferise din cauza temperaturii. La masă, discuțiile au mers ușor: ce vom face? Ne mișcăm? Rămânem acasă?
Ieșim în grupuri mici sau cu toții? Face fiecare ce vrea, fără să se preocupe de ceilalți? Nu m-am amestecat, preferând să-i observ; Adrien, Jeanne, Alice și Cédric nu se ascultau unii pe alții, răzgândindu-se întruna, neajungând la nicio concluzie, întrerupându-se reciproc. Îți venea să mori de râs, aveam impresia că mă aflu la spectacol. Și reprezentația avea loc în fiecare zi. Marc,
care stătea lângă mine, nu spunea nici el nimic.
― Cobor să fac un tur al satului. Vrei să vii? mi-a propus.
― Cu plăcere.
M-am pregătit în mai puțin de zece minute și m-am dus lângă el pe terasă. Ceilalți abia dacă au reacționat văzând că plecăm, doar ca să ne spună să luăm pâine și vin.
Am scăpat repede de cumpărături, ca să hoinărim; amintirea orelor petrecute pe acele străduțe pavate se redeștepta, și asta mi se părea amuzant, îmi făcea bine. Când eram mici, ne petreceam aici toate vacanțele de vară, cu mama, tata alăturându-ni-se doar pentru trei săptămâni, Lourmarin era punctul de reper în anul școlar. Când hotărâsem să mă lipsesc de el? Cum putusem să întorc spatele acestui loc, bucuriei de a trăi pe care o reprezenta? Marc s-a oprit la mai multe magazine de decorațiuni și apoi a așteptat mult și bine, în timp ce eu am intrat la o creatoare de bijuterii, Gris Piedra. Îmi pusesem în gând să le aduc pe fete în acel magazin, voind să le ofer ceva drept mulțumire pentru după-amiaza de shopping; știam deja ce vreau, o brățară de argint pentru Alice și cercei pentru Jeanne.
― Mă duc să beau o cafea, mi-a zis Marc într-un târziu, băgându-și capul pe ușa întredeschisă.
― Stai, vin cu tine.
Promițând că mă voi întoarce într-o zi, am lăsat totul și l-am urmat. Marc s-a instalat la terasa Café de l’Ormeau și a comandat două expresso-uri înainte să se întoarcă spre mine:
― E bine să stăm așa, liniștiți, amândoi.
― Ai dreptate… Sunt fericită că ești aici, vacanța nu ar fi fost la fel fără tine. Preț de o secundă, s-a încordat. Ce? Ce este? l-am întrebat văzându-i chipul serios.
A respirat și și-a reluat o expresie normală.
― Îți dai seama că rostești cuvântul vacanță fără să leșini?
Am izbucnit în râs.
― E adevărat. Și sunt foarte hotărâtă să câștig pariul!
― Nu m-am îndoit niciodată de asta, mi-a spus el serios.
― Mulțumesc…
Am fost întrerupți de către ospătar. Marc și-a îndulcit cafeaua, a mestecat în ea și și-a rulat o țigară. Eu m-am îndesat pe scaun după
ce mi-am băut cafeaua și am închis ochii cu fața la soare; eram atât de relaxată, de ușurată, de odihnită, reușisem să scap de tot stresul care fierbea în mine. Am oftat de mulțumire, după care am deschis din nou pleoapele. Marc mă privea, i-am zâmbit.
― Să mergem, e mai rezonabil…, a oftat dând din cap.
― De ce?
― Soră-ta iar o să facă o criză dacă dispărem amândoi, mi-a răspuns scoțând câteva monede din buzunar.
Când ne-am întors, dimineața era aproape pe sfârșite și toată
lumea era pe marginea piscinei, băieții jucau cărți, copiii se bălăceau, iar fetele stăteau de vorbă, ca întotdeauna. După ce am pus vinul la rece, mi-am luat costumul de baie și m-am dus lângă
Jeanne și Alice. N-am avut timp să încep să vorbesc cu ele, fiindcă
