― O, știi tu, tata are mereu o mulțime de proiecte, dar nu le duce niciodată până la capăt… De altfel, nu prea știu de ce… Va trebui să-l întreb. Tot ce sper este că nu-l va vinde niciodată. În orice caz, mulțumesc, am rostit cu un oftat. N-aș fi reușit fără tine.
Mi-a zâmbit și a luat-o spre parter. Am făcut un ultim tur al etajului înainte să-l prind din urmă, gândindu-mă din nou la toate amintitrile care mă legau de acest loc. Am coborât pe scară. Marc mă aștepta jos. Puțin înainte de ultimele trepte rupte, i-am simțit mâna pe talie, jumătate pe tricou, jumătate pe piele. M-am încordat, nu de neplăcere, ci de surpriză.
― Ce faci? l-am întrebat, cu glas ascuțit.
― Te împiedic să-ți rupi gâtul.
― Mulțumesc, am șoptit.
Nimeni nu mă atingea niciodată. Fugeam de atingeri, dar de data asta era plăcut. M-a strâns mai tare și m-a ridicat, ca să mă lase pe teren solid. Când mi-a dat drumul, tremuram.
În seara aceea, după cină, am vrut să-mi continui întoarcerea în trecut. Am scotocit prin dulapurile din camera de zi, am găsit toate albumele foto și m-am întors pe terasă, cu brațele încărcate.
Temperatura era minunată, nu aveai nevoie de niciun fel de haină
mai groasă. Am desfăcut încă o sticlă de vin, simțindu-mă foarte în formă. Timp de peste o oră, am parcurs amintirile noastre din copilărie și din adolescență, împreună cu Alice, care nu evita niciodată să facă înconjurul mesei ca să arunce o privire peste
umărul meu. Am retrăit construirea și lucrările de la Mica Floare, epoca rulotei și a șederii în hambar, cea în care piscina nu exista și mama ne băga într-o cadă mare din plastic, ca să ne bălăcim.
Amintirile din vacanțele petrecute împreună toți patru, în break-ul Nevada, cursele în chiloți prin apartamentul parizian, activitățile mereu în duo… Încă o dată, lacrimile mi-au curs și multe râsete nebunești au răsunat sub copertina terasei. Vinul curgea în valuri, ceea ce avea meritul să ne facă să uităm de oribilele viespi care se înghesuiau pe lampa de pe terasă, chiar deasupra capetelor noastre.
Anii treceau, cu fiecare pagină. Și apoi am descoperit că exista o urmare; fără ca eu să știu, Alice continuase albumele foto ale anilor noștri de studenție și ale următorilor. Construise totul în funcție de apariția unora și a altora în viețile noastre.
― Am început prima dată când tu nu ai mai venit aici. Îmi lipseai, și…
I-am trimis un sărut cu mâna și m-am întors spre Marc, aflat în plină discuție cu Adrien și Cédric. Și el avea dreptul să plonjeze iarăși în amintirile noastre comune.
― Marc! Vino lângă mine!
Și-a luat un scaun și s-a așezat, umplându-ne din nou paharele.
După aceea, i-am pus albumul pe genunchi îndemnându-l din priviri să întoarcă prima pagină. Am descoperit în același timp cu el o fotografie a noastră, a tuturor, într-o piramidă umană, în timpul primului nostru weekend împreună.
― Oh, drăcie! a spus.
Râdeam atât de tare că, în curând, restul grupului s-a adunat în spatele nostru, albumele au trecut din mână în mână. Alice păstrase totul cu scrupulozitate, consemnase totul, chiar și fotografiile pe care i le dădusem înapoi. Voind să-mi golesc casa, îi propusesem să
le ia înapoi, altfel eu mă debarasam de ele. Și aducându-mi aminte de asta, mă întrebam cum putusem să mă gândesc la un lucru atât de îngrozitor! Și ce să mai spun de cea pe care o redescopeream: mereu cu zâmbetul pe buze, făcând glume sau făcând pe măscăriciul, gata oricând de petrecere, neluând nimic în serios. De
bună seamă, îmi recunoșteam chipul — ceva mai rotunjor pe vremea aceea —, dar nu puteam să cred că eram eu.
― Au fost niște vacanțe grozave! a exclamat Cédric.
Ne-a întins un album, lui Marc și mie, și ne-a cuprins și pe noi același râs nebunesc.
Când am făcut acea fotografie nu știam că trăiam ultima noastră
vară împreună. Hotărâserăm să spargem pușculița și să plecăm cu toții în Grecia, chiar și Emma, la cei doi ani ai săi, venise cu noi.
Marc și cu mine eram cel mai puțin organizați; după ce cumpăraserăm biletele, în ultimul minut, nu reușiserăm să
prindem același zbor cu ceilalți pentru că eu plecasem de la premisa că o oră ne era de ajuns ca să parcurgem drumul dintre aeroportul din Atena și portul Pireu, dar s-a dovedit a fi o misiune imposibilă.
Ne-am pierdut, am greșit autobuzul, și a trebuit să luăm un vapor care ajungea în jur de ora 5 dimineața pe insula Amorgos. Noaptea fusese un adevărat calvar, n-am închis ochii din cauza răului de mare. Când am sosit la destinație, am renunțat să mai ridicăm corturile și am mers pe plajă. Ceilalți ne-au găsit dormind, băgați unul într-altul, cu rucsacurile părăsite. Au imortalizat scena și ne-au lăsat să ne prăjim la soare.
Marc a râs evocând această amintire, apoi a venit momentul în care a dispărut din fotografii. Am remarcat foarte repede cât era de emoționat, totuși a vrut să știe tot, chiar și micile detalii. Am continuat să privesc fotografiile, împreună cu el, deși eram și eu emoționată, dar nu din aceleași motive. Pe măsură ce treceau anii, mă îndepărtam de obiectiv, nu mai eram în prim-plan. Când mă
vedeam clar, observam o tristețe, din ce în ce mai accentuată, pe chipul meu. Privirea îmi devenise fugară cu timpul, aveam mereu un aer rătăcit. Și pe urmă, nu m-am mai văzut deloc. Anumite evenimente imortalizate pe hârtie îmi erau complet necunoscute.
Unde eram? Ce se întâmplase?
― Va trebui să-mi explici, mi-a spus Marc încetișor. Nu am fost singurul care a dispărut.
― Așa este, am răspuns pe același ton.
Nu aveam de ce să caut scuze, nu aveam nicio scuză. Am întors capul spre el.
― Dar totul a trecut acum, mi-a spus sigur de el.
― Ai dreptate.
În străfundul meu, nu eram sigură.
― Facem o poză? ne-a întrerupt Alice, cu aparatul în mână.
Ne-am strâns unii lângă alții, zâmbind, strâmbându-ne, privindu-ne, râzând. Clipa aceea era minunată, dar ce-mi va rămâne din ea, odată întoarsă la Paris? Voi păstra urme ale ei sau absolut nimic, cum făcusem cu toate amintirile de care mă descotorosisem în acei ultimi ani?
A doua săptămână a început în liniște și eu mă recunoșteam din ce în ce mai puțin. Yaël cea de la agenție se îndepărta. Fără să repet figura din prima noapte, când dormisem foarte mult, adormeam cu ușurință în fiecare seară și nu mai eram prima care se scula. Am ațipit de două ori pe șezlong după-amiaza, când în jurul piscinei domnea liniștea. Savuram această lene cu o plăcere nedisimulată.
