Am stropit pe toată lumea, spre marea mea fericire.
Mi-am petrecut toată după-amiaza în apă cu Marius, care sărise și el imediat ce mă văzuse. Léa, cum s-a sculat, și-a luat colacul de salvare și ni s-a alăturat. A stat tot timpul agățată de gâtul meu.
Emma a cedat și ea, era greu să-și găsească locul; la doisprezece ani, nu mai era copil, dar nu era încă nici adolescentă. Mi-o aminteam la vârsta Léei și iată, acum o vedeam în costum de baie din două piese, la puțin timp după primul ciclu, realizând că trecusem pe lângă
copilăria ei. Mi-am promis să nu fac aceeași greșeală cu Léa.
Era luni, deja o săptămână de când mă aflam aici și trei zile de când eram deconectată de la realitatea mea și de Paris și, împotriva oricăror așteptări, supraviețuiam. După prânz, în loc să profit de piscină, mi-am amintit de cererea tatălui meu și m-am hotărât să fac un tur al hambarului. Era singura clădire originală de pe teren, din piatră cioplită de culoare deschisă, șlefuită de soare și de mistral.
Probabil că avea în jur de două sute de metri pătrați, socotind și etajul cu tavanul găurit. Cât a durat construirea casei, după episodul cu rulota, tata își instalase aici familia. Era unul dintre locurile mele preferate când eram mică. Se afla destul de departe de casă, încât să-ți dea senzația de independență. Intrând acolo, am înțeles de ce mă
trimisese tata; conta pe calitățile mele de organizare și de ordonare, nu fusese niciodată într-un asemenea hal. Toate mobilele din
apartamentul parizian aterizaseră acolo, fără a mai pune la socoteală ceea ce părinții mei adunaseră de-a lungul anilor: obiecte, hârtii, haine, jucăriile noastre de copii… Păstraseră până și minitelul! Într-un cuvânt, tot ceea ce alcătuiește o viață. Șantierul era impresionant; îmi va trebui mai mult de o zi, chiar o săptămână
întreagă ca să fac puțină ordine în acest uriaș bazar.
Mă chinuaim să mișc fie măcar și cu un milimetru un bufet din tec, când s-a auzit ușa scârțâind.
― Alice! am strigat. Vino și ajută-mă să mișc oroarea asta. O să-ți duc toate astea la o casă de amanet!
― Eu sunt, a rostit Marc. Și ceea ce ai în față nu este deloc o oroare.
M-am îndreptat de spate și mi-am șters cu mâna fruntea acoperită de transpirație și de praf. Marc era deja în patru labe, studiind în amănunt bufetul. După aceea s-a ridicat din nou în picioare și a ocolit cu privirea, încet, hambarul, fluierând de admirație, înainte să vină spre mine.
― Aici e paradisul! mi-a spus, cu o sclipire malițioasă în ochi.
― Încerc să fac accesibil acest paradis! Dar mai întâi ar trebui să
mișc chestia asta, i-am răspuns încercând din nou să deplasez mobila.
― Nu așa, ai s-o strici! Uite, îi strâmbi picioarele. O să-ți dau o mână de ajutor, trebuie să facem totul ca aceste minuni să nu se deterioreze. Din fericire, aici nu e umezeală, trebuie totuși să luăm anumite măsuri de precauție.
Ne-am apucat să facem adevărate mutări; el era eficace, numai când nu dădea peste vreo „pepită“, ocazie cu care îmi ținea câte-o lecție. Așa cum s-a întâmplat, de exemplu, când i-am sugerat că
vechile scaune de plastic — pe care le întâlnim la chermezele școlare sau în sălile de festivități și pe care tata le păstra de ani de zile — puteau să ajungă la centrul de reciclare a deșeurilor.
― Yaël, cred că tu nu-ți dai seama! Scaunele astea, pe care vrei să le arunci la gunoi, sunt emblematice. Sunt niște Polyprop. Știi că
de la prima lor ieșire din uzină, în 1963, s-au vândut 14 milioane din
acest model?
Mi-am pus mâna la gură ca să nu-i râd în nas. Cum am întors spatele, am izbucnit. Părinții mei depășiseră sfârșitul anilor ’70, dar Marc făcea totul ca să se întoarcă în epoca aceea, ba era gata să dea timpul înapoi încă și mai mult. Dacă mă gândeam la apartamentul său, n-ar fi trebuit să mă mire.
Fiecare mobilă și-a găsit locul. După ce, la sfatul meu, Marc s-a dus să scotocească prin garaj, le-a acoperit cu o husă pe cele mai fragile și a pus opritori din carton sub picioarele fiecăruia. Imediat ce mi-a dat voie, am folosit spațiul disponibil ca să aranjez restul: obiecte de decor, veselă, haine de-ale părinților mei. Am râs nebunește când am dat peste vestigiile anilor lor hippy, de dinainte de nașterea noastră; pantaloni evazați portocalii, rochiile violet ale mamei și cămășile cu guler lat ale tatei. A fost și mai și când am dat de carnetele mele școlare din liceu! La engleză: „ Yaël are o mare problemă cu autoritatea. Insolentă! “ la franceză: „ Dacă ar exista un bacalaureat la pălăvrăgeală, Yaël l-ar obține cu felicitările juriului. “
Și la economie: „ Dacă ar deschide cursurile măcar o dată pe lună, Yaël ar avea un viitor mare.“
Când totul a început să arate mai bine, Marc s-a așezat într-un fotoliu pe care îl știam dintotdeauna în casa părinților mei. Pentru că-mi făcea plăcere, i-am solicitat o ultimă lecție.
― N-ai nimic de spus despre el?
― Îți bați joc de mine acum? mi-a răspuns, zâmbindu-mi.
― Deloc! L-am văzut mereu pe tata tolănindu-se în el și sunt curioasă.
― Fotoliul acesta și rezemătoarea lui pentru picioare sunt iconice! Este un Eames care a fost creat în ’56. Vezi, este din lemn curbat și…
― Piele neagră, l-am întrerupt. Mai știu să recunosc pielea!
― Exact cum spuneam, îți bați joc de mine!
Am râs, apoi i-am întins mâna ca să se ridice.
― Vino să vezi etajul! Trebuie să mergem pe scară.
Odată ajunși sus, i-am arătat grinda pe care să calce ca să evite
să cadă prin tavan. Prin nu știu ce miracol, am reușit să deschid una dintre ferestre ca să-i arăt priveliștea de neegalat a viilor și a clopotniței din Lourmarin. Ne-am sprijinit cu coatele de pervaz, fără
să spunem nimic minute lungi.
― Pentru cineva căruia nu-i plac vechiturile, pari să te simți bine în hambarul ăsta, mi-a spus în cele din urmă.
― E adevărat… Veneam mereu aici când eram îmbufnată sau ca să visez cu ochii deschiși, când eram mică.
― Tatăl tău nu a vrut niciodată să facă ceva cu el?
