― Cât e ceasul?
― Unu.
― Mă întorc la Paris, Bertrand are nevoie de mine la agenție.
Trenul e la trei.
Mi-a zâmbit amabil.
― Du-te repede să te pregătești, am să le spun eu celorlalți.
― Mulțumesc.
Am străbătut casa și am ajuns în camera mea, dându-mi seama că încă țineam în mână ceasul, pe care l-am pus cu grijă pe noptieră.
După aceea mi-am deschis valiza pe pat și mi-am îndesat hainele la întâmplare. În depărtare, auzeam strigătele surorii mele, plânsetele copiilor, înjurăturile lui Adrien. Și apoi, brusc, liniștea a revenit. Mă
grăbeam să mă duc să fac un duș, când silueta lui Marc a apărut în cadrul ușii de sticlă, cu calculatorul meu în mână. Tocmai făcuse o baie, avea bustul plin de picături de apă.
― M-am gândit că poate ai nevoie de el, s-a mulțumit să-mi spună punându-l pe pat.
― Mulțumesc. Stai!
Am luat ceasul și i l-am dat, degetele noastre s-au atins când l-a luat.― Cédric voia să te ducă la gară, mi-a spus. Dar mă ocup eu de asta. Plecăm imediat ce ești gata.
― Marc, l-am chemat din nou când se pregătea să plece. De-acum încolo să stai în camera mea.
Nu a răspuns nimic și m-a lăsat singură. Am avut nevoie de puțin timp ca să fac duș, să-mi usuc părul, să-l strâng într-o coadă de cal și să mă îmbrac. Am întârziat câteva secunde ca să mă privesc în oglindă; fusta îmi venea din nou bine și asta mă bucura. Altfel, în afară de bronz, eram aceeași ca la sosire: strictă, serioasă, profesionistă, dar mă găseam frumoasă. Era multă vreme de când nu mai gândisem asta, ca și cum ceva se schimbase în privirea mea, aveam o scânteiere în plus. Am respirat adânc și am ieșit pe terasă, cu valiza în mână, cocoțată pe pantofii cu toc, unde comitetul de întâmpinare mă aștepta în jurul mesei de prânz, deja pusă și pregătită. Toată lumea a încremenit și m-a privit. Fără să spună un cuvânt, Marc a venit și el, în jeanși și tricou polo negru; s-a oprit o clipă, cercetându-mă cu un aer impenetrabil. Apoi a scuturat din cap și mi-a luat bagajul din mână. Fără o vorbă, a dispărut în spatele casei, în direcția mașinii.
― Gata, ți-ai pus iarăși uniforma, a spus Jeanne cu tristețe. Apoi a bătut din palme ca să-și revină. Să înghițiți ceva înainte de plecare, mi-a propus.
― N-avem timp, i-am răspuns, sincer întristată. Am lăsat capul în jos, evitând privirea înlăcrimată a surorii mele. Iertați-mă că plec așa… Vă datorez o cină la mine acasă, le-am spus. Ai câștigat, Adrien.
― Aș fi preferat să pierd.
― Yaël, m-a strigat Marc. Mergem?
― Da… Ei bine… păi… profitați în continuare de vacanță.
M-am apropiat de ei, gata să încep turul de pupături de la revedere.
― Mergem cu tine până la mașină, a decretat Alice. M-a luat de umeri și a mers cu capul lipit de al meu. N-ai să uiți că există și o altă
viață în afara muncii?
― Am să încerc…
Nu am mai spus nimic și i-am îmbrățișat pe toți, înainte să urc în Porsche. Marc, deja instalat la volan, a demarat imediat, spre marea mea ușurare. După ce am ieșit din Lourmarin, a apăsat pe accelerator și a făcut motorul să huruie; nu aveam nicio clipă de pierdut. Șofatul lui nu mai avea nimic destins, era sportiv, sacadat, nervos chiar. Ar fi trebuit să fiu pe deplin satisfăcută și fericită de acest telefon al lui Bertrand. Cu toate acestea, mă năpădea tristețea, acum că întorsesem spatele Micii Flori; nu avusesem timp să mai trec pe la hambar, nici să schimb oja fetelor, nici să-l învăț pe Marius să facă pluta, nici să le ofer bijuterii lui Alice și lui Jeanne.
Nici să înțeleg ce se petrecuse în legătură cu Marc. La urma urmei, nimic deosebit. Privea drumul prin ochelarii lui de soare, cu chipul serios și concentrat, cu o mână pe volan, cealaltă pe schimbătorul de viteze, lângă piciorul meu, pe care îl atingea la fiecare schimbare.
Era exact cum mă gândeam, nimic special.
Kilometrii se scurgeau, minutele treceau și noi rămâneam tăcuți. Marc se uita frecvent la ceas, ceea ce făcea să mă agite și mai mult.
― Crezi că o să-l prind? l-am întrebat într-un târziu.
― Vei urca în trenul ăla, dacă asta vrei. S-a întors la șofat accelerând. Când ne-am apropiat de gară, l-am ghidat, scoțându-mi în același timp pantofii. Ce faci?
― N-am să pot să alerg cu ăștia în picioare.
― Biletul?
― Nu e timp.
Marc a tras de frâna de mână la 14:55, pe un loc care nu era într-o parcare. A ieșit primul din mașină, grăbindu-se să-mi ia valiza. Eu, cu poșeta pe umăr și pantofii în mână, am coborât din Porsche, Marc m-a prins de mâna liberă trăgându-mă în fugă înspre gară. A împins mai mulți pasageri când a traversat holul, m-am agățat de el cu toată puterea pe scara care ducea pe peron. TGV-ul era acolo, controlorii gata să dea semnalul de plecare, Marc s-a îndreptat spre cel mai apropiat vagon, a lăsat valiza la intrare și s-a dat la o parte ca să mă lase să trec. Cu fața la el, mâna mea încă într-a lui, cu ochii adânciți într-ai lui, m-am apropiat și mi-am lipit buzele de obrazul lui, iar stomacul mi s-a contractat la fel ca în urmă cu o oră. S-a auzit fluierul, care ne-a îndepărtat unul de celălalt. Am făcut un pas în spate, cățărându-mă pe scară. Soneria de la ușă ne-a obligat să ne desprindem mâinile, dar privirile nu ni se desprindeau una de alta.
― Ne vedem la Paris, mi-a spus.
Ușa s-a închis. Marc s-a dat doi pași înapoi, trenul a pornit și a părăsit peronul. Degeaba m-am aplecat pe geam, gara a devenit repede un punctuleț în depărtare, persoanele rămase pe peron au dispărut. Umerii mi-au căzut, corpul mi s-a înmuiat, pantofii mi-au căzut din mână, ceea ce m-a scos din toropeală. E un fel de-a spune, căci m-am mulțumit să îi iau de jos și să mă târăsc până la scara care ducea la etajul TGV-ului ca să mă prăbușesc. Ce-mi spusesem în mașină? Nimic deosebit. Mai eram la fel de sigură? Mi-am privit mâna, cea care fusese într-a lui, puteam încă să-i simt căldura pe piele, ca și înțepăturile de pe buze din cauza obrazului prost ras.
Trebuia să se întâmple asta când Bertrand mă rechema la Paris, când nu puteam să-mi permit să fiu în altă parte, storcându-mi creierii ca să înțeleg aceste ultime ore. Afară cu Marc, cu mâinile lui, cu scobitura umărului, cu pielea lui… Mi-am pus din nou pantofii cu toc în picioare, am respirat adânc și am plecat în căutarea controlorului, ca să-mi rezolv problema cu biletul.
8
La 18:45 am trecut pragul agenției, cu valiza în mână. Acolo domnea liniștea cea mai deplină, toată lumea plecase deja; la urma urmei, era o seară de vineri din luna august. Să mă regăsesc acolo după două săptămâni de vacanță mă umplea de entuziasm. Sunt la locul meu! L-am zărit pe Bertrand dincolo de peretele de sticlă al biroului său. Vorbea la telefon și mi-a făcut semn să aștept. Am profitat ca să mă duc la propriul meu birou și să deschid computerul; în sfârșit, vedeam ce mă aștepta în cutia poștală
electronică. Și primul duș rece. Niciun mail. Nimic. În cazul ăsta, de ce îmi ceruse să revin? Atitudinea mea la telefon probabil că nu lămurise lucrurile, nu-i pusesem nicio întrebare în legătură cu urgența. La urma urmei, cine-mi spusese că era vreo urgență?
