― Camera ta, am șoptit deschizându-mi fermoarul de la fustă.
Hainele noastre au zburat unele după altele. Eram complet goi în momentul în care ne-am prăbușit pe pat. Marc și buzele lui au explorat și cea mai mică părticică a pielii mele, mă agățam cu mâinile câteodată de cearșaf, câteodată de umerii lui, dându-mi ochii peste cap. Nu mai puteam, aveam impresia că trupul o să-mi explodeze de puterea dorinței.
― Vino…, te rog, l-am implorat.
Marc m-a ascultat imediat și buzele noastre s-au regăsit ca să
înăbușe gemetele de plăcere. Eram una cu el… aveam răspunsul; nu simțisem niciodată o asemenea contopire. Orgasmul m-a amețit, el m-a urmat după puțin timp. Și-a reluat respirația, cu fața ascunsă în gâtul meu câteva secunde, în timp ce eu priveam tavanul. Mâinile, încă agățate de umerii lui, mi-au căzut încet pe lângă corp. Apoi el s-a retras, eu am strâns picioarele și nu m-am mai mișcat, Marc m-a învelit cu un cearșaf înainte să se lungească lângă mine. A rămas complet tăcut, simțeam că mă privește, așteptând cu siguranță un gest, un cuvânt din partea mea, dar eram absolut incapabilă să
vorbesc, jena mă copleșea, realitatea se făcea din nou simțită.
Coborârea era violentă. Venisem ca să rezolv problema. Eșec total.
Am fost conștientă de incapacitatea mea de a gândi rațional cu el la câțiva centimetri de mine, cu trupul încă marcat de mâinile lui. Ce făcusem? Cu o mișcare bruscă, m-am așezat pe marginea patului, cu spatele la el și cu brațele acoperindu-mi sânii.
― Trebuie să mă întorc la serviciu.
Au trecut secunde lungi, interminabile, în timpul cărora mi-am simțit corpul contractându-se din ce în ce mai mult. Tăcerea aceasta s-a sfârșit cu un lung oftat al lui Marc.
― Bineînțeles, a spus într-un târziu, pe un ton obosit.
Cum să fac să mă ridic și să-mi recuperez hainele împrăștiate prin tot apartamentul lui?
― Nu te mișca, mă duc să-ți aduc lucrurile.
Am oftat de ușurare, mă scutea de rușinea de a mă îmbrăca în fața lui, în plină zi. Mă simțeam atât de stânjenită deodată! De parcă
alta ar fi pus stăpânire pe corpul meu după ce trecusem pragul magazinului. Am auzit foșnet de haine.
― Ai totul aici, m-a anunțat câteva minute mai târziu. Te aștept alături.
Ușa camerei s-a închis. Cu o încetineală infinită, m-am sculat.
După aceea mi-am pus lenjeria din dantelă și topul. Gesturile îmi erau bruște; am crezut că n-am să reușesc niciodată să închei fermoarul de la fustă. M-am clătinat periculos, odată cocoțată pe tocuri. Cu mâna pe clanța ușii, am stat câteva secunde ca să respir calm. Marc fuma o țigară de-a lui, la ferestra camerei de zi, pierdut în gânduri; mi-am dres glasul:
― Trebuie să-mi iau poșeta de jos.
― Vin cu tine.
A strivit mucul într-o scrumieră. Eu tot nu îndrăzneam să-l privesc în ochi. S-a apropiat de mine, și-a pus cu delicatețe mâna pe talia mea, eu m-am înfiorat. Apoi ne-am îndreptat spre palier. Am coborât scara unul lângă altul. După un timp, în care mi-am privit vârful pantofilor, el a deschis ușa magazinului. Și atunci aș fi vrut să
mă înghită pământul; bunicul lui era acolo și aduna cioburile obiectului pe care îl spărseserăm mai devreme. Marc a trecut în fața mea și s-a îndreptat spre el.
― Abuelo, lasă, strâng eu.
― Dar de ce? Lasă-mă să visez la tinerețea mea.
― Oprește-te!
Râsul era perceptibil în vocea lui Marc. În timp ce ei se tachinau, mi-am recuperat poșeta aruncată și am profitat de ocazie ca s-o șterg.
― La revedere, am șoptit strecurându-mă către ieșire.
Am deschis încetișor ușa magazinului. Rateu!
― Yaël! Ce faci? m-a întrebat Marc, siderat.
După părerea ta, ce fac, Marc? O șterg, o iau la sănătoasa, fug.
Nu pot să mai rămân un minut lângă tine, altfel, înnebunesc. Nu euam făcut asta, ci o alta, o furie, oiresponsabilă, care nu mai știe cineeste.― Plec, i-am răspuns pe un ton pe care-l speram neutru.
― Așteaptă două secunde! mi-a cerut el sec.
― Îmi pare rău, sunt așteptată. N-am timp.
Am luat-o la fugă rugându-mă la bunul Dumnezeu să nu cad. În capul meu era panică generală. În corp era erupție vulcanică, simțeam încă pe piele parfumul lui Marc și asta era insuportabil.
Înainte să trec pragul agenției, o jumătate de oră mai târziu, mi-am mobilizat toate capacitățile de concentrare, având în minte dimineața catastrofală; trebuia să-mi revin și să las pe mai târziu analiza a ceea ce tocmai se petrecuse, fără să uit că mă întorceam dintr-o pauză de masă. M-am dus la asistenta mea ca să aflu ce mesaje aveam. Din fericire, Bertrand nu voise să știe unde eram.
― Yaël, m-a strigat ea când mă pregăteam să mă întorc în biroul meu.― Da.
― Ai fost la coafor? m-a întrebat cu un aer vesel.
― Nu! De ce?
― Părul tău… e desfăcut.
L-am atins; avea dreptate: îmi cădea pe umeri. Nu-mi dădusem seama, probabil că îmi pierdusem agrafele în bătălie.
