Până în acel moment, Makani nu era sigură că Rodrigo era conştient de faptul că nu era admirat de toată lumea. Acest lucru o făcu să-l placă un pic mai mult. Ei i-ar fi plăcut să nu fie deloc băgată în seamă. Din nefericire, anonimatul ei părea a se apropia rapid de sfârşit.
•
Poliţia veni după ea în timpul ultimei ore din acea zi. Era singurul curs comun al ei cu Ollie, dar nici nu apucară să schimbe câteva vorbe, că Señora Washington, tânăra – categoric nu de origine hispanică – profesoară de spaniolă le aruncă o privire tristă, cu o urmă de uşurare. Al ei era ultimul nume pe care-avea să fie nevoită să-l strige.
— Am lăsat-o pe cea mai bună la urmă, spuse poliţistul, închizând uşa-n urma lui.
Purta o uniformă rigidă, albastru-închis, iar pe ecusonul lui scria LARSON.
Normal. Pentru că trebuia neapărat să fie el.
Makani ridică o mână, în semn că-l recunoscuse. Se temea că vocea ei avea să-i dea de gol emoţiile, dacă n-o făcea pielea ei umedă mai întâi.
— Sper să nu te deranjeze c-am cerut să te cercetez pe tine, spuse el.
Zâmbetul lui larg îi era izbitor de cunoscut.
— Eram curios cine i-a picat cu tronc frăţiorului meu.
Habar n-avea ce răspuns să-i dea, aşa că nu-i dădu niciunul. Cuvântul tronc fu ca un şoc care o revigoră. Dar asta era cu siguranţă printre cele mai nepotrivite moduri de a face cunoştinţă cu familia unui posibil iubit. Se rugase să aibă parte de oricare alt ofiţer.
Chris – Makani prefera să-l ştie de Chris, nu de ofiţerul Larson, pentru că
era cât de cât mai puţin intimidant – o conduse într-o încăpere goală, cu maşini de scris electronice. Era cursulde dactilografiere. Bobocii erau învăţaţi să tasteze pe maşini de scris, pentru că era prea uşor să trişezi pe calculatoare. Copiere şi lipire. Chris făcu un gest spre scaunul tare şi portocaliu aşezat lângă catedră.
Makani se aşeză, ascultătoare. Becurile fluorescente care zumzăiau erau atât de puternice, de necruţătoare, pentru o încăpere care părea neglijată şi uitată de timp! O făceau să se simtă goală. Încrucişă braţele, apoi îşi făcu griji VP - 73
că ar fi putut părea lipsită de respect şi-şi puse mâinile sub şezut.
Chris trase scaunul confortabil de profesor spre ea şi luă un loc. Îi studie înfăţişarea, nu fără blândeţe.
— Cum rezişti?
Makani ştia că nu arăta bine. Părea agitată şi tulburată. Era mai bine dacă
recunoştea şi spera că el presupunea că era din motive normale.
— Nu foarte bine.
— Da, te înţeleg. Toată lumea-i destul de afectată. Chiar şi noi, spuse el, referindu-se la poliţie. N-am mai văzut niciodată aşa ceva în Osborne. Ţi-au dat profesorii informaţiile legate de consiliere?
Ollie se descurcase atât de bine cu bunica ei, iar ea nu se descurca deloc cu fratele lui! Abia scosese două cuvinte şi nici nu se uitase la el, iar el deja credea că are nevoie de consiliere.
Totuşi, nu putu decât să aprobe din cap. Măcar era adevărat. Toţi profesorii le dăduseră informaţiile legate de consiliere. Consilierii aveau să
fie ocupaţi luni întregi.
— Bun. E bine.
Chris scoase un carneţel din buzunarul de la piept şi deschise un pix cu un clic.
— Acum o să-ţi pun câteva întrebări. Sunt cu totul şi cu totul standard.
Întrebăm pe toată lumea lucrurile astea.
Ea aprobă încă o dată din cap. Sub blugi, mâinile începură să-i transpire.
Vocea lui rămase prietenoasă, deşi deveni un pic mai severă. Voce de poliţist.
— Ştiu că eşti nouă pe-aici, dar cunoşteai vreuna dintre victime?
Era o chestie ciudată. Makani locuise acolo aproape un an – era destul timp încât să ajungă să le cunoască pe victime –, dar într-un oraş cum era acela, ea avea să se simtă mereu de parc-ar fi fost fata cea nouă.
— Nu, spuse ea. N-am vorbit deloc cu Haley.
Deloc în loc de niciodată. De parc-ar fi fost vreo şansă să se mai ciocnească una de alta în timp ce cumpărau câte-o cafea cu gheaţă de la benzinărie.
Ea-şi schimbă forma verbelor.
— S-ar putea să fi vorbit cu Matt o dată sau de două ori la cursul despre guvernare, pentru că stătea lângă mine, dar nici nu-s sigură. Dac-am vorbit cu el, n-a fost ceva memorabil.
Interogatoriul continuă: Ştii pe cineva cu care să fi fost posibil ca victimele să aibă probleme? Au fost vreodată victimele hărţuite? Au hărţuit pe cineva?
Makani răspunse negativ la fiecare întrebare, întrebându-se câţi dintre VP - 74
colegii ei avuseseră îndrăzneala de-a-l pomeni pe Ollie. Ştiau cu toţii că
vorbiseră cu fratele lui – acelaşi nume de familie, înfăţişare asemănătoare, maşină notorie.
