— Pentru că persoana pe care încercăm să o găsim se pricepe destul de bine să mânuiască un cuţit.
— Nu.
Vocea ei tremură.
— Nu!
Din fericire, el trebuia să fi tras concluzia că ea era tulburată de motivul întrebării mai mult decât de întrebare în sine.
— Eşti în regulă, o asigură el, punând carneţelul deoparte. Asta era tot ce voiam să ştim.
Inima ei bubuia în timp ce el o conduse înapoi pe hol.
— Mai trebuie să-i cercetez pe administratori, dar măcar poţi să mergi acasă în curând.
Chris întinse mâna.
— Ne mai vedem.
Makani strânse mâna întinsă. Voia să spună că-i păruse bine de cunoştinţă. În schimb, o luă la goană spre baie.
Deja plângea când dădu buzna în prima cabină – nu dintr-un motiv anume, ci din toate motivele. Îşi dorea să fi fost în Hawaii şi să fi avut un ultim an de liceu normal. Îşi dorea să fi fost combinaţia perfectă de şarm şi tristeţe pentru Chris. Îşi dorea să nu fi existat psihopaţi care să ucidă de plăcere şi care făceau lumea un loc nesigur. Îşi dorea ca Ollie să fi fost prietenul ei, iar ea să se fi sărutat cu el, cât mai curând posibil, de preferat.
Şi-şi dorea să nu fi fost atât de egoistă, încât să-şi dorească un iubit când doi colegi de-ai ei erau morţi.
Dacă mai rămânea mult pe-acolo, lumea avea să înceapă să-şi pună
întrebări. Makani îşi înghiţi lacrimile, se şterse pe faţă cu un prosop aspru de hârtie şi ieşi din baie.
VP - 76
Ollie se sprijinea de un perete, lângă automatele cu apă de băut. Avea cearcăne negre sub ochi.
— L-ai nimerit pe fratele meu.
Nu era o întrebare.
— Ofiţerul Larsson m-a cerut expres pe mine.
Ollie oftă.
— A fost în regulă. S-a purtat frumos.
Makani aruncă o privire în jur, dar holul era gol.
— Tu... m-ai aşteptat?
Apoi observă rucsacul ei pe podea, lângă picioarele lui.
— De ce ai ăla?
— Am întrebat-o pe Señora Washington dacă pot să merg la baie. Nici măcar n-a observat când am luat genţile. Te-am văzut când ai intrat şi-am aşteptat.
Ea era deja înăuntru de mai bine de zece minute. Panica ieşi la suprafaţă, fiindu-i imediat la îndemână.
— Stăteam. Stăteam pur şi simplu. Nu voiam să mă întorc la ore.
Ollie aprobă din cap.
— Trebuia să baţi.
El ridică din sprâncene. Amândoi erau conştienţi că el nu ar fi îndrăznit să
bată la uşa toaletei femeilor. Erau prea multe posibile finaluri stânjenitoare.
— Nu, scuze.
Makani era epuizată şi confuză. Nimic din toate astea nu avea vreo logică.
— Dar... de ce ai geanta mea?
— Eşti în regulă?
— Poftim?
Ea clătină din cap. Parcă purtau două conversaţii diferite.
— Nu, nu sunt în regulă. Tu eşti în regulă?
