Ollie îi aruncă o privire plină de emoţie.
— Casă, dulce casă!
Oare mai adusese vreo fată acasă, sau era ceva nou pentru el? Ceva care-ar fi putut fi o vulnerabilitate? Pe preşul din fibră de nucă de cocos care se destrăma, se vedea un singur cuvânt: LARSSON.
Cel mai tânăr Larsson descuie uşa de la intrare, care ducea într-o cameră
mare, întunecoasă şi prăfuită.
— Da, ştiu.
Oftă.
— Zici că-i o casă bântuită!
Makani ridică ambele mâini, în semn de nevinovăţie.
— Eu n-am spus nimic!
El o conduse înăuntru cu un zâmbet forţat. Podelele erau din lemn vechi de esenţă tare şi scârţâiau la fiecare pas. Makani aşteptă în prag, în timp ce Ollie dădea la o parte perdelele. Particule sclipitoare de praf apărură în lumina bruscă, iar camera de zi se dovedi a fi mai primitoare, mai normală, decât s-ar fi aşteptat ea. Covoarele, lămpile şi mobilierul păreau a fi o combinaţie între reproduceri după obiecte din epoca victoriană şi antichităţi victoriene autentice, dar canapeaua segmentată era cu siguranţă din secolul nostru.
Deşi.. era ceva în spaţiul acela. Era o linişte nefirească în el. Totul părea netulburat. Nefolosit.
— Vrei să bei ceva? întrebă Ollie. Avem apă, suc de portocale, Cola – bine, nu e Coca Cola, e o imitaţie de Coca Cola...
Makani râse, pentru că el îşi adusese aminte.
— Apa e-n regulă.
— De la robinet? Cu gheaţă? Fără gheaţă?
Ea o luă pe urmele lui prin sufrageria alăturată, care era şi ea întunecoasă
şi neatinsă. Ollie mergea precum un obişnuit al locului.
— Oricare-nseamnă o bătaie mai mare de cap pentru tine! îi strigă ea, deşi temperatura dinăuntru nu era mult mai ridicată decât cea de afară.
Nu voia gheaţă.
VP - 81
Măcar bucătăria era mai luminoasă. Mult mai luminoasă. Ferestrele fără
perdele aveau vedere la câmpurile întinse, iar steagurile de la labirintul din lanul de porumb fluturau veseleîn vânt. Bucătăria lui Ollie, deşi nu la fel de curată ca a bunicii Young, era mai puţin prăfuită decât celelalte camere, iar vasele fuseseră spălate recent şi erau puse la uscat pe un suport. Şi, deşi dulapurile şi mobilierul nu păreau tocmai moderne, nici victoriene nu păreau.
O umbră se profilă pe podea.
Makani ţipă în timp ce un câine mic cu o blană gri-albăstruie, cu pete, se îndrepta cu paşi mici şi împleticiţi spre Ollie.
Râzând, îngenunche pentru a-l întâmpina pe intrus.
— Salut, Squidward!
A doua oară în decurs de o oră, ea îşi ieşise de tot din minţi. Makani se simţi din nou ruşinată.
— Scuze! N-am ştiut că ai câine.
— E câine de cireadă australian.
Ollie zâmbi în timp ce-l mângâia pe cap.
— Pe vremea când l-am adoptat pe el, eram mare fan SpongeBob. Acum e surd şi aproape orb. În cea mai mare parte-a zilei doarme – de-aia nu a băgat de seamă când am intrat.
Squidward se sprijini de el, de parcă s-ar fi folosit de Ollie ca să se ţină pe picioare.
— Ce faci, prietene?
Makani se ghemui să-l mângâie.
— E prietenos?
— Dacă-l laşi să-ţi miroasă mâna întâi, e-n regulă.
Squidward însuşi mirosea cam urât, dar pe Makani nu o deranja. Avea blana aspră, aproape ca de ceară. Dar era plăcut să mângâie un câine, şi era şi mai plăcut să fie atât de aproape de Ollie.
— Tu ai câine? Acasă?
Ollie privi în altă parte când puse a doua întrebare, conştient de cât de rar vorbea ea despre trecutul ei.