Iar ea şi-o luase pe a ei.
VP - 225
În timp ce David se repezea la picioarele ei ca să o dărâme, Makani îl înjunghie în partea de mijloc a spatelui. Cuţitul intră până la mâner. Corpul i se prăbuşi în porumb.
Ea scoase cuţitul din el şi se chinui să se ia după vocea lui Darby.
David se târa, încet. O dâră spurcată de sânge se prelingea peste boabele din spatele lui, în timp ce Darby o ridică pestemargine. Makani tremura în braţele lui, încă ţinând cuţitul în mână, când îşi dădu seama că se adunase o mulţime. Înconjura groapa. Ea nu ştia dacă David era pe moarte, dar sigur nu scăpa.
Oraşul Osborne nu avea să-l lase să scape.
Îi subestimase pe toţi. Terorizase comunitatea, dar, în loc să-i despartă, cetăţenii deveniseră şi mai uniţi. În timp ce sirenele spărgeau liniştea nopţii înzăpezite, corpul lui încetă să se mai târască. Apoi încetă să se mai mişte, de tot.
David Thurston Ware muri ştiind că nu avea să mai plece din Osborne.
David Thurston Ware muri ştiind că avea să fie îngropat acolo pentru totdeauna.
VP - 226
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ
Poliţiştii se grăbiră spre ei. Când Chris văzu faţa amărâtă a lui Makani, parcă se sparse în bucăţi. Ofiţerul Bev îl ţinu de braţe, să nu cadă.
— Unde e? întrebă Chris.
Makani nu reuşi decât să arate cu degetul. El se desprinse din strânsoarea lui Bev şi fugi.
Ea se apropie de Makani şi de Darby cu precauţie.
— Pot să iau ăla?
Lui Makani îi trebuiră câteva secunde ca să-şi dea seama că Bev vorbea despre cuţit. Bev scoase o pungă pentru probe din buzunarul gecii, iar Makani îi dădu drumul cuţitului în ea.
— Rosemarie, spuse Makani, aducându-şi aminte de ea în timp ce paramedicii începeau să roiască în jurul lor.
— E-n regulă, spuse ea. Au găsit-o trei studenţi şi-au rămas cu ea. Unul dintre ei purta un costum à la David Ware, adăugă ea, cu ironie. Ăstora din presă o să le placă la nebunie.
Măcar asta însemna că puştii rămăseseră şi cu Alex.
Darby îşi pierdu controlul, suspinând, iar Makani îşi dădu seama că şi el se gândea la ea. O ţinuse pe Makani în braţe, dar în momentul acela ea îl ţinea pe el în timp ce erau înghesuiţi în grabă într-o ambulanţă. Bev rămase cu ei. Makani verifică dacă semnalul de la telefonul ei era suficient de puternic pentru un apel. Simţea nevoia să-i audă vocea bunicii ei, altfel avea să o ia razna de tot. Ceasul bătu miezul nopţii. Oficial, era Halloween.
Staţia radio de pe umărul lui Bev bâzâi:
— ... în viaţă. Recepţionezi? Fratele meu e în viaţă.
Toţi atomii din univers rămaseră nemişcaţi.
Apoi, Darby îi şopti lui Makani:
— Du-te!
În timp ce paramedicii închideau uşile, Makani dădu din nou buzna din ambulanţă. O rupse la fugă prin bâlci şi o luă prin lanul plin de tulpini de porumb zdrobite, cu poliţiştii şi medicii alergând în spatele ei.
Te rog, te rog te rog!
Gâfâind, cu gura căscată, alergă direct spre el. El încă zăcea pe pământ.
Chris îl ţinea de mână, iar uniforma de poliţie-i era împăturită sub cap pe post de pernă.
— Ollie, spuse ea, prăbuşindu-se în genunchi lângă el.
VP - 227
I se luminară ochii când o văzu. Genele-i erau pline de zăpadă.
— Makani.
— Credeam... N-aş fi plecat în veci...
El zâmbi, dar avea o voce stinsă.
— Darby?
— E în regulă. Amândoi suntem în regulă. Tu cum eşti?
Zâmbetul i se lărgi.
— N-am nimic din ce nu pot drege doctorii bunicii tale.
