Dar era depăşit numeric. Aşa că fugi.
Rosemarie era chircită ca o frunză căzută. Makani îi atinse un umăr nemişcat, pregătindu-se sufleteşte pentru ce era mai rău. Apoi, fata ridică
privirea.
— O, Doamne! O, slavă Domnului!
Makani începu să plângă.
— Eşti în regulă?
— Doar piciorul ăsta. Doare când îl mişc.
Rosemarie părea un pic ameţită, dar făcu un gest spre tăietura de pe coapsă.
— De unde-ai ştiut..
Darby scoase un sunet gâtuit. La început, Makani crezu că era rănit. Dar el se uita la Alex. Makani se târî înainte.
VP - 217
Nu. Te rog. Nu!
Începea să ningă. Sau poate că ninsese în tot acel timp. Makani simţi răceala şi umezeala pe obraji. Aruncă o privire în sus în timp ce David dispărea în labirintul din lanul de porumb. Fulgii mari cădeau în spatele lui, la lumina reflectorului şi a farurilor maşinii.
Ollie stătea încremenit deasupra lor. Poate că era din nou în raionul de cereale de la Greeley’s, încercând să se hotărască dacă să rămână acolo sau să plece în urmărire. Lumea părea blocată într-un stop-cadru. Singurul lucru viu era zăpada.
Apoi, Darby scoase un urlet sfâşietor, iar Makani îşi dădu seama. Cu toţii îşi dădură seama.
În timp ce Makani încerca să ajungă la Darby, Ollie o luă la goană spre lan.
Darby tremură, isteric, întinzându-se s-o atingă pe Alex, dar trăgându-şi mâna înapoi, speriat. Vertebrele albe, cu protuberanţe, ale coloanei ei, erau expuse. Tăietura de la gâtul ei era atât de mare şi de adâncă, încât aproape că fusese decapitată.
Pielea lui Makani se umezi. Voma îi urcă în gât.
Rosemarie se trase înspre ei, dar se dădu înapoi, şocată.
— Chemaţi poliţia, spuse Makani, ridicându-se cu stângăcie şi întorcându-se cu faţa spre lanul enorm.
Vântul bătea în rafale, iar tulpinile de porumb se legănau şi se plecau spre exterior. Ollie se aruncă între curenţii de aer. Erau atâţia oameni acolo! Ea nu-l putea lăsa singur în faţa acelui masacru. Poliţiştii erau în partea cealaltă
a oraşului Osborne; avea să le ia prea mult timp să ajungă.
Rosemarie scoase un sunet de mirare; fără îndoială, descoperise numărul de apeluri pierdute de pe telefon.
— Caută semnal, spuse ea, frustrată.
Makani făcu un gest din cap spre Rosemarie şi Darby.
— Rămâneţi împreună!
— Nici gând!
Darby se ridică repede în picioare, ştergându-şi lacrimile şi mucii cu mâneca.
— Vin cu tine!
Makani nu protestă. Fugiră împreună, cât de repede puteau.
Tulpinile de porumb rupte arătau pe unde intraseră David şi Ollie.
Peretele exterior avea cel puţin douăsprezece tulpini grosime, iar frunzele sfărâmicioase îi zgâriau şi îi sfâşiau pielea lui Makani. Zăpada care căzuse pe plante zbură înapoi în aer. Luminile stroboscopice pâlpâiau haotic. În apropiere răsună un cor de ţipete, iar lui Makani îi stătu inima în loc, dar ţipetelefură urmate de zâmbete. Erau doar doi prieteni care se VP - 218
împiedicaseră de unul costumat în monstru.
Ea o zbughi dintre tulpinile de porumb. Trei tipi zbierară, ieşindu-şi din minţi de-a binelea. Unul dintre ei purta un hanorac de camuflaj. Makani căzu în spate, dar Darby o prinse în timp ce dădea buzna în lan. Tipul cu hanoracul ţipă din nou, dar pe ceilalţi doi îi pufnea deja râsul. Credeau că se prinseseră de gluma din lanul bântuit.
Makani mai aruncă o privire.
Era un costum à la David Ware. Tipul ţinea şi-un cuţit de plastic în mână.
Ea îşi stăpâni furia ca să-i avertizeze:
— Trebuie neapărat să plecaţi de aici! Nu sunteţi în siguranţă!
Arătă spre tulpinile de porumb strivite.
— Sunt două fete acolo care au nevoie de ajutorul vostru!
