33 Dialect britanic întâlnit mai ales în estul Londrei, cunoscut pentru suprimarea consoanei
„h” şi vocalele foarte deschise.
VP - 220
— N-am ştiut ce să fac! spuse o voce panicată.
Makani îşi şterse sângele din ochi. O fată înaltă cu ochelari dreptunghiulari şi o rochie victoriană ţinea o găleată.
Brooke.
Cea mai bună prietenă a lui Haley. Sângele picură între buzele lui Makani, iar ea simţi un gust dulce.
Sirop de porumb.
O inimă bătea lipită de spatele ei.
Ollie.
Ea îl strânse de braţe. El o îmbrăţişă şi mai strâns.
Darby se poziţionă între ei şi David. Brooke mergea cu spatele, apropiindu-se de tulpinile înalte de porumb, în timp ce David îşi ştergea sângele de pe faţă. Se scutură cu dispreţ de el pe pământ, rânjind la Darby.
— Aproape c-ai fost tu.
— P-poftim?
— Înainte să se mute ea – arătă cu cuţitul spre Makani – aici, pe tine te luasem în considerare.
Darby izbucnise deja în lacrimi.
— Nu înţeleg!
David avea mai multă emoţie în voce decât de obicei. Părea furios.
— Vrei să pleci, dar ai rădăcini prea puternice! Ea e cea care-o să plece!
— Nu vrei să plecăm?
Darby o spuse ca pe-o rugăminte.
— Nu plecăm. Rămânem. Te putem ajuta. Cum te putem...
David se năpusti înainte, iar Darby căzu.
Makani ţipă. Darby era la pământ, ţinându-se de rana de la piept, din care şiroia sângele. Ollie se răsuci pe călcâie ca s-oapere pe Makani – ca să-şi poziţioneze corpul în faţa ei apoi îi dădu drumul ca să se repeadă asupra lui David. Dar David se repezi primul asupra lui Ollie.
Ollie strigă în urechea ei. Lama ieşi brusc. Scoase un lipăit şi intră din nou.
Respiraţia lui Ollie era caldă pe gâtul ei. Ieşi din nou. Ea încă ţipa când Ollie se chirci şi se lăsă moale la pământ.
Altă rană în piept. Mare. Inimile lor, sau poate plămânii.
Ţipetele ei deveniră guri de aer luate în prag de hiperventilaţie. Câţiva puşti la pubertate apărură de după colţ şi zbierară. David se întoarse să
atace, dar Brooke era chiar acolo şi-i împinse, grăbindu-i să intre înapoi în labirint.
Makani tremura printre trupurile fără vlagă ale ultimilor prieteni care-i rămăseseră. David o fixă cu privirea, ca de la prădător la pradă. Faţa lui era lungă şi avea un aspect banal, dar tot capul îi era roşu, pentru că sângele fals, VP - 221
de la teatru, care se coagula, se amestecase cu sângele adevărat. Şfichiui aerul cu cuţitul şi făcu să zboare şi mai mult sânge de pe el. Era sânge peste tot.
Teroarea începea în sfârşit să se răspândească şi spre exterior. Dacă
porumbul ar fi fost un ocean, strigătele i-ar fi fost valuri. Oameni înnebuniţi, frenetici, goneau prin vegetaţia uscată.
Dar Ollie şi Darby încetaseră să se mai zbată.
Ollie şi Darby erau morţi.
— Ce... ce mama mă-sii?
Makani o spuse încet, epuizată. Plângea. Întrebarea ei era retorică, şi nu era una la care se aştepta ca David să răspundă. Dar el o făcu.
— Mama mă-sii e că tu trebuia să mori acum două zile, iar eu trebuia să
mai am o săptămână la dispoziţie. Dar m-am străduit. Am rezolvat problema. Şi-acum, iată-ne aici, în curând vine şi poliţia, şi îmi convine că tu o să fii ultima.
El se îndreptă cu paşi mari spre ea. O încolţi şi o făcu să se lipească de un aranjament cu baloţi de fân, dovleci şi un schelet în mărime naturală care purta un corset victorian dantelat.
