Pe bancheta din spate, Darby tot încerca să ia legătura cu Rosemarie, dar turnurile de telefonie mobilă erau tot supra-încărcate. La apeluri răspundea fie direct căsuţa vocală, fie nu se făcea deloc legătura.
Ollie viră nebuneşte pe banda din faţă şi călcă acceleraţia. Cu fiecare kilometru, respectul lui faţă de normele de siguranţă zbura pe fereastră.
La mai puţin de un minut după aceea, se întâmplă din nou. Makani şi Alex gemură.
— Mereu. Mereu. Şi iar mereu, spuse Ollie, scrâşnind din dinţi şi depăşind a doua maşină.
Makani verifică din nou vitezometrul. Patruzeci şi opt de kilometri peste limita permisă.
Ollie o observă pe Makani stând cu ochii pe vitezometru.
— Nu mă trage nimeni pe dreapta în seara asta. Toţi sunt în partea cealaltă a oraşului.
Lui Makani îi plăcea faptul că Ollie era un şofer prudent. Respecta acest lucru. Dar era recunoscătoare pentru faptul că el recunoştea că situaţia lor din momentul acela era urgentă.
Zâmbi sumbru, cu ochii la drum.
— Nu mă plâng.
•
Rosemarie ştia că mirosurile puteau fi liniştitoare, dar acela era primul VP - 213
moment în care simţise un miros care era înspăimântător. Putoarea unui corp nespălat era aproape, şi era un corp de bărbat.
Şi nu-i aparţinea fratelui ei.
O siluetă suplă ieşi în faţa boxei ei. Mersul lui era calm şi măsurat. Era îmbrăcat într-un palton ciudat şi ţinea în mână găleata pentru ţesălat.
Lui Rosemarie începură să-i tremure genunchii.
David Thurston Ware puse găleata jos. Nu avea nevoie de ea. O adusese doar ca să-i arate că el fusese cel care o mutase. Se descotorosi de palton, care căzu pe podea, o grămadă de lână. Purta hanoracul despre care auzise ea la ştiri. Materialul de camuflaj era plin de pete maro care-l mânjiseră, mai închise la culoare decât modelul lui. Sânge uscat.
Dezvăluirea era şi inutilă, şi îngrozitoare.
Scoase cuţitul dintr-o gaură de la curea. Lama sclipi. Privind fix în bezna boxei ei, el lovi găleata cu piciorul, iar uneltele se ciocniră cu zgomot.
— Nu ţi-ar fi fost de mare ajutor, spuse el.
Făcu un pas în faţă.
— Dar tot ar fi fost mai bune decât nimic.
Rosemarie strânse mai tare furca şi se năpusti asupra lui.
•
Traficul amorţi până se opri de tot. Hawaii era celebru pentru drumurile lui cu două sensuri, imposibil de trecut, şi nu era ceva neobişnuit să te trezeşti blocat în spatele cuiva care admira priveliştile şi conducea cu mai bine de douăzeci de kilometri sub limita de viteză. Dar Makani nu se mai înfuriase niciodată la volan cu atâta intensitate ca în clipa aceea.
— Casa ei e chiar acolo.
Ollie făcu un gest furios spre o casă simplă, cu un singur etaj, chiar înainte de labirintul din lanul de porumb. Casa era situată la ceva distanţă de drum.
Darby şi Alex se întinseră după centurile de siguranţă.
— Hai s-o rupem la fugă până acolo, spuse Alex.
— Nu!
Furia lui Makani se transformă în panică.
— Nu ne despărţim! Rămânem împreună.
— De acord, spuse Ollie, în timp ce maşina de patrulă înainta încet.
— Dar nu putem să stăm aşa, pur şi simplu! spuse Alex. S-ar putea ca David să fie deja acolo!
Darby încercă să o liniştească.
— E deja în oraş, cel mai probabil. Cred că e-n regulă.
Alex turba de furie.
— Tu de partea cui eşti?
Ollie întinse gâtul să vadă dincolo de ambuteiaj. Trecu o camionetă, iar el VP - 214
viră puternic şi acceleră pe banda din faţă.
