Brooke era regizoarea. Era o onoare, desigur, dar venea la pachet cu imposibila sarcină de-a încerca s-o îndrepte pe doamna Colfax spre luciditate.
Nu prea avea succes în întreprinderea asta.
Haley ţinea telefonul la ureche cu umărul în timp ce-şi încărca braţele cu pliculeţe cu carne de curcan feliată, provolone, o pungă de salată verde prespălată şi un borcan de Miracle Whip2.
— În mod sigur Shayna şi-a ieşit din pepeni, spuse Brooke.
Shayna era temperamentala – adesea exploziva – lor costumieră. Era şi aşa destul de greu să găseşti costume decente în Nebraska rurală cu buget zero, iar acum mai trebuia să se ocupe şi de înlăturarea petelor!
— Săraca Shayna!
Haley aruncă mâncarea pe blat. Luă cea mai apropiată pâine, din grâu şi cu ceva mirodenie, pe care mama ei o copsese cu o seară în urmă. Era felul ei de a se relaxa. Folosea o maşină de făcut pâine, dar tot era ceva. Era fain.
— Săraca Brooke! zise Brooke.
— Săraca Brooke! aprobă Haley.
— Şi Jonathan cum s-a descurcat azi? Ceva mai bine?
Haley ezită.
— Nu l-ai auzit?
— Eram în parcare, făceam probe cu pete.
Haley o juca pe doamna Lovett, iar iubitul Shaynei, Jonathan, îl interpreta pe Sweeney, adică rolurile principale feminin şi masculin. Deşi încă era doar o „boboacă”, Haley avusese parte de roluri principale la clubul de teatru şi de momente solo la cor în ultimii doi ani. Înzestrată cu un talent actoricescdeosebit, dar şi cu o puternică voce de contralto, era pur şi simplu mai bună decât colegii ei. Avea un talent înnăscut. Era imposibil de trecut cu 2 Sos considerat de americani o alternativă mai puţin costisitoare la maioneză, lansat în 1933.
VP - 5
vederea.
Jonathan era.. peste medie. Şi charismatic, ceea ce-l ajuta pe scenă.
Totuşi, musicalul ăsta îi depăşea abilităţile. Se chinuia cu „Epiphany”, cea mai complicată melodie solo, de câteva săptămâni. Tranziţiile lui aveau delicateţea cuiva care dădea peste un şarpe-taur într-un şopron, dar nici alea nu erau nimic pe lângă halul în care-şi măcelărise duetele.
Brooke părea să simtă ezitările lui Haley în legătură cu bârfele.
— Hai, măi! Dacă nu torni şi tu ceva, o să mă faci să mă simt vinovată că
numai eu îmi vărs nervii cu privire la ceilalţi.
— Problema-i că..
Haley întinse un strat gros de Miracle Whip pe pâine, apoi azvârli cuţitul murdar în chiuvetă. Avea să-l spele mai târziu.
— Am stat toată repetiţia pe „A Little Priest”. Şi nici măcar n-am cântat toată melodia! Primele câteva măsuri, iar şi iar şi iar, dă-o-n mă-sa de treabă!
— Mamă, ce naşpa!
— Ştii partea aia în care cântăm simultan replici diferite? Şi vocile noastre, cum ar veni, trebuie să pară că se-mpiedică una de alta de agitaţi ce suntem?
— Când Sweeney şi-a dat în sfârşit seama că doamna Lovett vrea să se descotorosească de cadavrele victimelor lui, făcând plăcinte din carnea lor?
În vocea lui Brooke se auzea un rânjet răutăcios.
— A fost un dezastru!
Haley îşi duse farfuria în camera de zi, dar nu se aşeză. Începu să se plimbe de colo-colo.
— Nu-l cred pe Jonathan în stare să facă asta. Adică, ştii ce cred: creierul lui nu-i în stare, pur şi simplu. Poate să cânte la unison, poate să cânte armonic...
— Într-un fel.
— Într-un fel, aprobă Haley. Dar dacă altcineva cântă cuvinte diferite?
Atunci tot se opreşte şi-o ia de la capăt. Zici că încearcă să treacă peste un anevrism.
Brooke râse.
— De-aia am şi plecat mai devreme. M-am simţit ca o ticăloasă, dar, Dumnezeule, n-am mai putut să suport!
— Nu ţi-ar spune nimeni că eşti o ticăloasă din cauza asta!
Haley înghiţi o gură mare de curcan. Era ca un număr de echilibristică –
ţinea telefonul, farfuria, mânca sandviciul, se plimba prin cameră –, dar nu-şi dădea seama. Era îngrijorată.
— Jonathan mi-ar spune.
