VP - 6
— Jonathan n-ar fi trebuit să primească rolul, în primul rând.
— Crezi c-ar trebui să-l sun şi să-mi cer scuze?
— Nu! Nu! De ce?
— Că l-am luat la rost.
— Nu-i vina ta că nu-i face faţă lui Sondheim.
Era adevărat, dar lui Haley tot îi era ruşine că se lăsase copleşită de frustrare. Că plecase de la repetiţie. Se trânti pe canapeaua veche de catifea reiată, una dintre relicvele de pe vremea când casa de la ţară aparţinuse străbunicilor ei, şi oftă. Brooke mai zise ceva, în semn de solidaritate, ca orice prietenă bună, dar telefonul lui Haley alese exact momentul acela pentru a face ce făcea el de obicei.
— Ce zici? Îmi tot oscilează semnalul.
— Sună-mă de pe fix!
Fixă cu privirea telefonul fără fir de pe perete, suspendat deasupra mesei, în capătul bucătăriei, la doar câţiva metri distanţă. Era un efort prea mare.
— Acum e-n regulă, minţi ea.
Brooke readuse în discuţie greutăţile cu care se confrunta ca regizoare, iar Haley se lăsă dusă de val. Oricum, auzea doar o treime din oful vărsat de Brooke. Restul era zgomot de fundal.
Privi fix pe fereastră şi-şi termină sandviciul. Soarele coborâse de pe boltă, la orizont. Strălucea prin lanurile de porumb, făcând tulpinile fragile să pară cumva moi şi şterse. Tatăl ei încă era afară. Pe-acolo, pe undeva. În perioada asta a anului nu lăsa nicio rază să se risipească. Lumea părea părăsită. Era opusul grupului gălăgios, colorat şi entuziast de oameni pe care-l lăsase în urmă la şcoală. Ar fi trebuit să meargă până la capăt. Nu suporta tăcerea care-i cuprinsese casa. Era cumva epuizantă.
Haley scoase nişte sunete care se voiau a fi de compătimire – deşi habar n-avea ce compătimea mai exact – şi se ridică în picioare. Îşi duse farfuria înapoi la bucătărie, şterse firimiturile de pe ea şi deschise maşina de spălat vase.
Singurul lucru dinăuntrul ei era un cuţit murdar.
Haley aruncă o privire spre chiuvetă, care era goală. Se încruntă. Puse farfuria în maşina de spălat vase şi clătină din cap.
— Chiar dacă reuşim să pornim aspersorul, zicea Brooke, căreia-i revenise brusc semnalul, nu-s sigură că oamenii o să vrea să stea în primele trei rânduri. Adică, cine-ar vrea să poarte poncho şi să fie împroşcat cu sânge?
Haley simţi că prietena ei avea nevoie de o încurajare vocală.
— E weekendul de Halloween. Oamenii o să cumpere bilete. O să li se pară distractiv.
VP - 7
Făcu un pas spre trepte – spre dormitorul ei –, iar adidasul ei se lovi de un obiect mic şi tare. Acesta o luă cu viteză pe podeaua cu gresie, alunecând şi zornăind, până când se izbi de partea de jos a cămării.
Era cronometrul pentru fiert ouă.
Lui Haley îi stătu inima-n loc. Doar o clipă.
Începu să simtă nişte furnicături neplăcute pe sub piele în timp ce se îndrepta spre uşa cămării, pe care unul dintre părinţii ei o lăsase crăpată. O
închise cu vârfurile degetelor, apoi luă cronometrul, încet. De parc-ar fi fost greu. Ar fi putut să jure că-l pusese pe blat, dar probabil că-l scăpase pe podea, odată cu ghiozdanul.
— ... mă mai auzi?
Vocea abia-i ajungea la urechi.
— Poftim?
— Te-am întrebat dacă mă mai auzi.
— Scuze! spuse Haley, din nou.
Fixă cronometrul cu privirea.
— Cred că-s mai obosită decât credeam. Mă culc până ajunge mama acasă.
Închiseră, iar Haley înghesui telefonul în buzunarul din faţă al blugilor.
Puse cronometrul înapoi pe blat. Cronometrul era neted şi alb. Inofensiv.
Haley nu putea să-şi dea seama exact de ce, dar porcăria aia o neliniştea.
Urcă treptele şi se duse direct la culcare, căzând grămadă în pat de oboseală şi dându-şi adidaşii jos din picioare, prea secătuită de vlagă ca să-şi mai dezlege şireturile. Telefonul o împungea în şold. Îl scoase din buzunar şi-l trânti pe noptieră.Soarele care apunea îi pătrundea pe fereastră, dintr-un unghi perfect pentru a o irita, iar ea făcu o grimasă şi se întoarse pe partea cealaltă.
Adormi instantaneu.
•
Haley se trezi, tresărind. Inima îi bubuia, iar casa era întunecată.
Expiră lung, detensionându-şi diafragma. Iar apoi, creierul ei încercă să
