analizeze zgomotul. Zgomotul care o trezise.
Un ticăit.
Lui Haley îi îngheţă sângele în vine. Se întoarse cu faţa spre noptieră.
Telefonul îi dispăruse, iar în locul lui, pe noptieră, era cronometrul.
Pornise.
VP - 8
CAPITOLUL DOI
În dimineaţa următoare, în toată şcoala umbla vorba despre două lucruri: despre faptul că Haley Whitehall fusese ucisă cu brutalitate şi despre părul lui Ollie Larsson, proaspăt vopsit roz.
— Ar trebui să-i intereseze mai puţin de păr, spuse Makani.
— Suntem în Osborne, Nebraska.
Prietenul ei, Darby, sorbea cu paiul ultimele picături de cafea dintr-un pahar de plastic luat de la benzinărie.
— Populaţie: două mii şase sute de locuitori. Un băiat cu părul roz chiar e la fel de scandalos precum moartea unei eleve iubite.
Priveau fix prin parbrizul lui Darby, dincolo de parcare, la Ollie, care stătea sprijinit de zidul clădirii principale. Citea o carte şi ignora ostentativ şoaptele – şi ne-şoaptele – celorlalţi elevi.
— Am auzit că i-a fost retezat gâtul în trei locuri.
Makani făcu o pauză. Geamurile maşinii erau lăsate în jos, aşa că scăzu tonul vocii.
— I l-a ciopârţit ca să semene cu un smileyface.
Lui Darby îi căzu paiul din gură.
— E cumplit! Cine ţi-a spus aşa ceva?
Ea ridică din umeri, în semn că nu se simţea în largul ei.
— Aşa am auzit, atâta tot.
— O, Doamne! Şi nici n-a-nceput bine ziua!
O faţă lungă, cu ochii daţi cu creion dermatograf, apăru lângă geamul din partea pasagerului.
— Păi, eu am auzit. .
Makani tresări.
— Doamne, Alex!
— Că Ollie e ăla care-a făcut-o. Şi că şi-a vopsit părul cu sângele ei.
Makani şi Darby se holbară la ea, cu gurile căscate.
— Glumesc! Normal!
Deschise portiera din spate, îşi aruncă pe banchetă cutia pentru trompetă
şi se strecură în maşină. Acesta era locul în care-şi făceau veacul dimineaţa.
— Dar o să se găsească cineva să spună treaba asta.
Era atât de mult adevăr în gluma ei! Makani făcu o grimasă.
Alex lovi partea din spate a banchetei pe care stătea Makani cu un bocanc militar albastru. Ca o subliniere.
VP - 9
— Nu cred. Ţie încă-ţi place de el. Aşa-i?
Din nefericire, da.
Normal că încă-i plăcea de Ollie.
Din prima clipă în care Makani Young sosise în Nebraska, nu fusese-n stare să-şi ia ochii de la el. Era, fără nicio îndoială, tipul cu cel mai ciudat aspect de la Liceul Osborne. Dar asta-l făcea să fie şi cel mai interesant. Ollie era slăbănog, cu şolduri ieşite-n afară, care-i aduceau aminte de sex, şi cu pomeţi atât de proeminenţi, încât evocau imaginea unui craniu, iluzie sporită de sprâncenele lui blonde, invizibile. Purta mereu blugi de culoare închisă şi un tricou negru, simplu. Un cercel dinargint – un ineluş subţire în mijlocul buzei de jos – îi era singura podoabă. Semăna oarecum cu un schelet.
Makani înclină capul. În momentul ăla poate că băiatul nu mai semăna atât de tare cu un schelet, căci avea părul de un roz-aprins şocant.
— Îmi aduc aminte când îţi plăcea ţie de el, îi spuse Darby lui Alex.
