— Excelentă discuţie! Ne vedem la ore!
Ieşi valvârtej şi se ciocni chiar de cortina de tul. Înjură în timp ce se chinuia s-o dea la o parte şi se prindea tot mai tare în materialul roşu-închis.
Un scandal monstru răsuna în toată curtea – o gloată haotică de spectatori întărâtaţi.
Se dezlănţuise în sfârşit bătaia generală.
Makani încetă să se mai zbată. Era prinsă, chiar prizonieră, în mizeria aia de oraş, unde nu suporta nimic şi pe nimeni. Mai ales pe ea.
Se simţea un freamăt tăcut, iar ea descoperi cu surprindere că Ollie se afla încă în spatele ei. Degetele lui o descurcară cu blândeţe, cu grijă, dintul.
Acesta deveni din nou fâşie, iar ei îşi priviră colegii, în tăcere, prin materialul de culoarea sângelui.
VP - 18
CAPITOLUL TREI
— Tu ai cunoscut-o pe fata aia, pe Haley? strigă bunica Young, de pe canapea.
Makani îi făcu semn cu mâna lui Darby în timp ce se îndepărta cu maşina.
El claxonă de două ori. Casa bunicii ei se afla la doi paşi de şcoală, distanţă
pe care o parcurgea de obicei pe jos. Makani locuia în cel mai vechi cartier din Osborne, iar Darby, în cel mai nou. Alex locuia la o fermă de vite plină de noroi din apropiere de Troy, oraşul învecinat. Avea repetiţii cu fanfara în fiecare după-amiază şi mergea cu maşina cu o fată care cânta la saxofon. Toţi puteau conduce, dar Darby era singurul care avea oricând acces la maşină.
Ollie locuia... la ţară. Makani nu era sigură unde anume locuia. După ce se terminase încăierarea, el se întorsese la bibliotecă, iar ea la prietenii ei. Mai târziu, la ora de spaniolă, simţise uşoara presiune a privirii lui fixe – o încântase, deşi Makani şi-ar fi dorit să nu se întâmple asta –, dar, de fapt, nu se schimbase nimic. I se părea că n-avea să se mai schimbe nimic niciodată.
Lui Makani i se rupse inima în timp ce încuia uşa de la intrare, micşorându-şi astfel şi mai mult universul.
— Da, o ştiam pe Haley. Într-un fel. Nu prea bine.
Îşi dădu jos adidaşii şi şosetele şi le lăsă la baza treptelor, cu gând să le ducă mai târziu în dormitor. Încălţămintea era alt lucru pe care Makani nu-l suporta la Midwest. Cu excepţia lunilor de vară, era prea frig pentru a purta papuci, dar îşi simţea mereu picioarele grele în adidaşii şi cizmele în care era silită să umble. Îi trebuiseră ani întregi ca să-şi întărească picioarele, astfel încât să nu facă băşici la călcâie.
Şlapi, se corectă ea. Nu papuci.
Încă se încurca în regionalisme. Şlapii nu erau mare chestie. Dar făcea o grimasă ori de câte ori auzea pe cineva comandând sifon în loc de apă
minerală.
Bunica ei stătea în faţa televizorului, cu un ochi la un episod din Scandal pe Netflix, iar cu celălalt la piesele de pe margine ale unui puzzle. Makani se trânti în fotoliul ei preferat. Îi aparţinuse bunicului. Vârându-şi picioarele sub ea ca să şi le încălzească, luă capacul cutiei de carton în mână. Un puzzle din zona artei populare, cu un strat de dovleci, tradiţional, o stradă plină de case tradiţionale şi un şir de colindători îmbrăcaţi în costume tradiţionale.
Bunicii Young îi plăcea să păstreze atmosfera de sezon.
— Aştept să înceapă ştirile locale, spuse ea.
VP - 19
Makani zvârli capacul pe masă şi aruncă o privire spre telefonul ei.
— Mai ai o oră şi jumătate.
— Vreau s-aud ce-are Creston de spus despre toată treaba asta.
Creston Howard era jumătatea chipeşă şi de culoare a echipei de prezentatori ai ştirilor de la ora cinci, iar bunica Young considera că tot ce spune el este absolut adevărat.
— Toată povestea asta este îngrozitoare. Sper să prindă pe oricine-a făcut grozăvia asta.
— O să-i prindă, spuse Makani.
— Era atât de tânără şi de talentată! Exact aşa cum eşti şi tu.
Ultima parte nu era adevărată, dar Makani nu se mai sinchisea să o corecteze. Deja auzea etapele conflictului care ar fi urmat între ele după
asta: Makani avea să nege; bunica ei avea să o acuze că nega; Makani avea să-i explice că nu făcea decât să fie sinceră; bunica ei avea să insiste, iar Makani avea să aibă o izbucnire de genul: „Nu eşti maică-mea! Până şi maică-mea abia dacă mai e maică-mea! N-avem ce să discutăm despre chestia asta, bine?”
În schimb, Makani derulă ceva pe telefon. Nu mai spera la vreun mesaj sau e-mail de la Jasmine, fosta ei cea mai bună prietenă. Şi nici că, dintr-un motiv necunoscut şi prea puţin probabil, totul avea să fie din nou aşa cum fusese odinioară. Acele speranţe pieriseră cu mult timp în urmă. Era dificil să-şi dea seama care fusese momentul exact, deşi probabil că începuse în clipa în care semnase documentul oficial prin care îşi schimba numele din Kanekalau în Young.
Nu luase numele de fată al mamei sale din cauza divorţului care urma.
Alesese să procedeze aşa pentru că nu era sigur să fie Makani Kanekalau cea foarte uşor depistabilă pe Google şi avea nevoie de un nou început în Nebraska.
Totuşi... Makani îşi verifică telefonul.
Ca de obicei, nicio veste de-acasă. Cel puţin mesajele pline de ură
încetaseră de mult. N-o căuta nimeni de-acolo, iar singurii oameni cărora le păsa încă de el – de incident, cum autocenzura ea acea noapte de pe plajă –
erau cei precum Jasmine. Singurii oameni care contau. Makani n-ar fi crezut niciodată cătăcerea permanentă a prietenilor ei avea să fie infinit mai dureroasă decât acele săptămâni în care mii de străini neinformaţi, dispreţuitori şi misogini aruncaseră cu venin în ea. Chiar aşa era.
