lui Haley, din cauza unei situaţii cumplite, care depăşea deja puterea oricui de a ajuta. Makani aruncă o privire în urmă spre prietenii ei şi ridică din umeri.
Când se întoarse, Ollie o fixa cu privirea. Nu părea agitat sau furios, nici măcar curios.
Părea prudent.
Makani se îndreptă spre el, cu îndrăzneală. Dintre toţi colegii lor, ea era cea care ieşea mereu în evidenţă. Pielea lor era cu câteva nuanţe mai deschisă decât tenul ei cafeniu, iar garderoba ei, inspirată de surf, era cu câteva nuanţe mai deschisă decât suporta sensibilitatea lor din Midwest.
Avea o coafură cu volum – cu bucle naturale – şi mergea legănându-şi şoldurile, cumva plină de încredere. Era însă o falsă încredere, concepută
astfel încât să n-o ia oamenii la întrebări.
Ollie le aruncă o ultimă privire sportivilor, care încă strigau şi se umflau în pene, apoi trase la o parte tulul care atârna. Intră în clădire. Makani se încruntă. Dar când deschise uşa, el o aştepta de partea cealaltă.
Ea tresări.
— Ăăă...
— Da? zise el.
— Eu.. eu voiam doar să-ţi zic că-s nişte idioţi.
— Prietenii tăi? întrebă Ollie pe un ton nepăsător.
Makani îşi dădu seama că ţinea uşa deschisă, iar el îi putea vedea pe Darby şi pe Alex prin ţesătura transparentă a tulului, privindu-i din partea cealaltă a curţii. Dădu drumul uşii. Aceasta se trânti.
— Nu! spuse ea, încercând să zâmbească. Toţi ceilalţi.
— Mda.. Ştiu.
Expresia lui rămase impasibilă. Prudentă.
Ei îi pieri zâmbetul. Deveni şi ea prudentă, în timp ce se măsurau din priviri. Erau aproape ochi în ochi; el era doar cu câţiva centimetri mai înalt decât ea. De aproape, Makani reuşi să vadă cât de deosebită era freza lui.
Scalpul lui era roz-aprins. Mai trebuia să treacă un timp ca să-i iasă
vopseaua de pe piele. Avea ceva vulnerabil când îl vedea aşa, iar ea se înduioşă din nou. Nu se suporta din cauza asta.
Makani ura faptul că se lăsase dusă de val în ceea ce-l privea pe Ollie, deşi fusese avertizată că băiatul nu avea o reputaţie prea bună. Nu se suporta pentru că se lăsase convinsă că nu-i păsa de el, deşi ştia bine că îi păsase dintotdeauna. Şi nu suporta modul în care se încheiase toată povestea asta.
Brusc. În tăcere. Aceea era prima lor conversaţie de la sfârşitul verii.
Poate dac-am fi vorbit mai mult despre asta. .
Dar exact despre asta era vorba, nu? Nu vorbiseră niciodată foarte mult.
VP - 17
La vremea aceea, fusese recunoscătoare pentru asta.
Ochii lui deschişi la culoare erau încă aţintiţi asupra ei, dar nu mai erau indiferenţi. Erau în căutare. Ca răspuns, venele ei începură să zvâcnească. De ce i se părea dintr-odată că erau în spatele băcăniei şi se pregăteau să facă ce făceau în după-amiezile acelea toride de vară?
— Ce cauţi aici? întrebă el. N-ai vorbit cu mine tot semestrul.
Ea se înfurie. Instantaneu.
— Aş putea să spun acelaşi lucru, zise ea. Şi am spus ce-am avut de spus!
Despre colegii noştri. Că-s idioţi şi toate cele.
— Mda.
El se încordă.
— Chiar ai spus asta.
Makani scăpă un singur hohot de râs, ca să-i demonstreze că nu o afecta cu nimic, deşi ştia bine că lucrurile stăteau exact invers.
— Bine, hai! Las-o baltă! Am încercat şi eu să mă comport ca o prietenă.
Ollie nu spuse nimic.
— Toată lumea are nevoie de prieteni, Ollie.
El se încruntă uşor.
— Dar, normal, e imposibil.
Cu un brânci violent, ea deschise din nou uşa.
