Chiar şi fără o repetiţie a celui mai frecvent conflict dintre ele, vocea bunicii Young căpătă o nuanţă dezaprobatoare:
— Iar ai lăsat dulapurile de la bucătărie deschise!
Makani se uită şi mai îndârjită la telefon.
VP - 20
— Nu sunt eu aia care le lasă deschise!
— N-am probleme cu memoria, dulceaţă. Tu deja plecaseşi la şcoală când m-am ridicat din pat. Ţine de bun-simţ să faci ordine-n urma ta. Nu cer mare lucru.
— Nici n-am luat micul dejun azi-dimineaţă.
Makani nu era în stare să-şi ascundă frustrarea crescândă.
— Ai sunat la doctor? Cum te-am rugat?
— După cum bine ştii, n-am mai avut niciun episod de aproape un an.
Makani ridică privirea, iar bunica Young o coborî imediat pe-a ei.
Bătrânei îi era greu să discute despre slăbiciunile ei.. sau să-i pună cineva la îndoială viziunea despre adevăr. Era o trăsătură pe care-o aveau în comun.
Bunica Young puse laolaltă două piese de puzzle, într-un mod care semnala că discuţia se încheiase, în timp ce Makani continua să privească fix, dorindu-şi să fie în stare să-i dea înainte cu subiectul ăsta, recunoscând în acelaşi timp cât de ipocrită putea să fie.
Bunica era mai înaltă decât femeile din generaţia ei. Avea un păr scurt, căruia-i permisese să simtă trecerea timpului, cărunt cu şuviţe albe. Arăta frumos, ca un negativ cu o bufniţă polară. Bunica paternă a lui Makani, care rămăsese în Hawaii, încă-şi vopsea părul negru. Buni Kanekalau chiar folosea aceeaşi marcă şi culoare de vopsea de păr precum Alex.
Bunica Young nu era chiar atât de dură. Avea pielea catifelată, de un cafeniu-închis, un chip blând, o voce blândă, dar vorbea cu fermitatea cuiva care-şi impunea autoritatea. Predase istorie americană la liceu. Ieşise la pensie de jumătate de deceniu şi, cu toate că Makani era recunoscătoare că
nu fusese nevoită să participe la un curs predat de propria bunică, probabil că fusese o profesoară bună.
Bunica şi bunicul Young dăduseră mereu dovadă de o bunăvoinţă de care restul familiei ei era străin. Puneau întrebări. Erau atenţi. Chiar înainte de demararea procedurilor de divorţ, părinţii lui Makani fuseseră egoişti.
Makani îşi dorise un frate sau o soră, ca să-i ţină companie, s-o adore, să ţină
la ea, dar era mai bine că părinţii ei nu mai făcuseră niciun copil. Ar fi fost ignorat şi acesta.
Însă exilul lui Makani în Osborne nu era doar din cauza greşelii ei de nerostit. Şi bunica Young făcuse un lucru grav, în anul precedent, de Ziua Recunoştinţei, vecinul o prinsese tăindu-i nucul în timpul unui episod de somnambulism, la ora trei dimineaţa, iar când încercase să o trezească, ea-i retezase vârful nasului. Bătrâna avea probleme cu somnambulismul încă de la moartea bunicului lui Makani, survenită pe neaşteptate în vara dinainte.
Doctorii reuşiseră să-i reataşeze ciotul cărnos, iar vecinul n-o acţionase în instanţă, dar gândul că acest conflict ar putea degenera o alarmase pe mama VP - 21
lui Makani, care-şi convinsese soţul că soluţia cea mai bună – la toate problemele lor – era s-o trimită pe Makani s-o supravegheze pe bunica Young.
Părinţii lui Makani nu reuşeau să cadă de acord în legătură cu nimic, dar măcar în privinţa asta se înţeleseseră. Probabil credeau că retezarea nasului avusese loc din întâmplare.
În mare, Makani nu credea că bunica ei avea nevoie de cineva s-o dădăcească. De la sosirea fetei, nu mai avusese loc niciun episod periculos.
Doar în ultimele câteva luni, când reveniseră obişnuitele episoade lipsite de riscuri de zi cu zi – dulapuri lăsate deschise, unelte pierdute, uşi descuiate –
îşi dăduse Makani seama că era, într-adevăr, nevoie de ea.
De obicei, se simţea bine când ştia că e nevoie de ea.
Mersese prost doar o dată.
•
Fusese nevoie de ea în iulie. Căldura din după-amiaza aceea fusese sufocantă, genul de umezeală apăsătoare asociată cu maiourile, pantalonii scurţi şi deciziile proaste.
Makani punctase deja toate cele trei capitole.
Era prima comemorare a bunicului Young, iar bunica ei voise să petreacă
ziua singură. Era şi miercuri, ziua cupoanelor duble, aşa că Makani se oferise să meargă la cumpărăturile săptămânale în locul ei. Greeley’s Foods era la mai puţin de trei kilometri distanţă, pe strada principală. Clădirea era la fel de simplă şi de pătrăţoasă precum cea a liceului, dar avea un plus de farmec datorită tavanelor mai joase şi culoarelor pline.
Makani nu înţelegea de ce magazinele astea nu se extindeau. Aveau destul loc să o facă. Spre deosebire de coasta statului Hawaii, zona rurală a statului Nebraska avea teren la discreţie. N-avea altceva decât teren. Era cu totul şi cu totul altă ţară.
Intrase în magazin cu o listă scrisă de mână şi cu un plic reciclat doldora de cupoane. Se observaseră reciproc imediat. El purta şorţul verde de la Greeley’s şi reumplea stocul de roşii. Numai Ollie Larsson ar fi putut să facă
un şorţ să arate sexy.
Makani voise să spună ceva. La cum o aţintea cu privirea, fata-şi dădea seama că şi el voia să spună ceva. Niciunul din ei însă nu zisese nimic.
Ea împinsese un cărucior şubred prin magazin şi-l umpluse cu mâncare sănătoasă. Bunicul murise în urma unui atac de cord, deci bunica se lăsase pătrunsă de sfintele învăţături ale nutriţiei. În timp ce Makani căutase fulgi de ovăz şi pungi de fasole uscată, se zbârlise ştiind că Ollie se mişca prin magazin. Când trecea de la umplerea stocului de roşii la cel de dovleac. Când se ducea la culoarul cinci ca să cureţe un borcan spart de condimente. Când VP - 22
se întorcea la raionul de legume şi fructe.
Nu vorbiseră niciodată la şcoală. Aveau câteva cursuri împreună, dar el era reţinut din fire. Makani nici măcar nu fusese sigură că băiatul era conştient de existenţa ei până în după-amiaza aceea. Sperase că el avea să se mute la una dintre cele trei case de marcat, dar, în timp ce ea se îndrepta spre culoarele de la ieşire, el dispăruse în încăperea din spate.
