era timid, pur şi simplu.
— Eşti din Hawaii, nu? Te-ntorci acolo după absolvire?
Lui Makani-i stătuse inima-n loc. Îl privise în ochi – de un albastru atât de pătrunzător –, dar era puţin probabil să ştie. Presa din Hawaii îi ascunsese numele, dar asta nu împiedicase reţelele de socializare să-l facă public. Şi nu făcuse în aşa fel încât să nu fie nevoită să-şi schimbe numele.
— Nu sunt sigură, spusese ea, prudentă. Dar tu? Tu unde vrei să mergi?
Ollie ridicase din umeri.
— Nu contează. Oriunde, atât timp cât nu-i aici.
— Şi ce te împiedică să pleci acum?
Chiar era curioasă. Mulţi dintre colegii lor nu reuşeau să reziste până la absolvire.
— Frate-meu. Şi banii.
Făcuse un gest către şorţul lui.
— Lucrez aici de când aveam paişpe ani. Atunci te lasă să ambalezi VP - 24
cumpărături.
Nu mai auzise de cineva de vârsta ei care să fi reuşit să păstreze atât de mult timp o slujbă.
— Iisuse! Asta-nseamnă.. Trei ani? Patru?
— Aş fi început şi mai devreme, dacă m-ar fi lăsat.
Makani aruncase o privire în spatele lor, spre strada principală pustie.
Greeley’s Foods dădea spre un şir asimetric de firme – un salon de bronzat, o agenţie imobiliară, o tapiţerie şi un magazin de rochii care încă avea rochii pentru balul de absolvire în vitrine. Nu intrase pe uşile niciunuia dintre acele magazine.
— Mi-aş dori să-mi găsesc şi eu o slujbă.
— Nu, spusese el. Nu ţi-ai dori.
Convingerea lui o iritase. Voise să depună o cerere de angajare la Feed ’N’
Seed, unde lucrau Darby şi Alex, dar fusese refuzată categoric.
— Ba mi-aş dori. Dar, conform spuselor părinţilor mei, slujba mea e să am grijă de bunică-mea.
Ollie se încruntase.
— Are nevoie de ajutor? Mie, unul, mereu mi s-a părut că e în regulă.
Makani fusese surprinsă.. până când îşi dăduse seama că probabil o vedea pe bunica ei acolo, la magazin. Bunica Young ieşea destul de tare în evidenţă; în Osborne locuiau puţine persoane de culoare. Probabil că fratele lui o şi avusese drept profesoară.
— Chiar e în regulă, răspunsese ea, cu o jumătate de adevăr, aşa cum făcea de obicei. Părinţii mei nu fac decât să se folosească de acest pretext.
— Ca să ce?
— Ca să mă trimită la şase mii patru sute de kilometri distanţă. Părinţii-s ceva de groază, în pana mea, ştii?
Regretase instantaneu. Nu era frumos să spui asemenea lucruri în faţa cuiva care nu mai avea părinţi. Făcuse o grimasă.
— Scuze!
Ollie fixase asfaltul cu privirea câteva clipe. Când ridicase din nou ochii, avea o expresie detaşată, dar ea tot văzuse lupta lui interioară. Nu-i fusese greu să-şi închipuie ce groaznic era să locuieşti într-un oraş unde toată
lumea, chiar şi fata cea nouă, ştie că un şofer beat ţi-a omorât părinţii când erai în gimnaziu, iar fratele tău s-a mutat înapoi acasă, din Omaha, ca să te crească.
El ridicase din umeri.
— Nu-i nimic.
— Nu, chiar îmi pare rău. A fost o chestie de căcat din partea mea să spun asta.
VP - 25
— Mie îmi pare rău că părinţii tăi sunt ceva de groază.
Makani nu fusese sigură cum să reacţioneze – fusese o glumă? –, aşa că, atunci când pe figura lui Ollie se întipărise unzâmbet larg, inima îi sărise ca un disc de vinil zgâriat. Nu voia să strice momentul. Se îndreptase cu paşi lejeri spre maşină. Dar, în timp ce deschidea uşa, strigase:
— Ne vedem săptămâna viitoare, Ollie!
Ollie îşi muşcase buza.
