Fata nu îşi putuse înfrâna sentimentele. Era dezamăgită.
Makani îngrămădise sacoşele în furgoneta aurie, Taurus, de la începutul anilor 1990, a bunicii sale, când îi auzise hohotul de râs – unic şi dispreţuitor. Trântise furioasă portbagajul, ştiind deja că avea legătură cu ea.
Ollie o fixase cu privirea de pe aleea de lângă magazin. Era cocoţat pe o ladă de plastic cu lapte, părând că era într-o pauză de ţigară, dar, în loc de ţigară, ţinea relaxat o carte între degete.
— Ţi se pare că maşina bunicii e ciudată? întrebase ea.
Un zâmbet neobişnuit se întipărise pe buzele lui. Îl lăsase să zăbovească
între ei câteva secunde, apoi vorbise:
— Nu ştiu sigur de ce aş face mişto de a ta, când aia e a mea.
Arătase spre un autovehicul alb, aflat în cealaltă parte a parcării.
Era o maşină de patrulă a poliţiei, scoasă din uz. Blazonul poliţiei fusese răzuit de pe ea şi nu mai avea semnalul luminos deasupra, dar Makani o recunoştea de la şcoală. Toată lumea ştia că Ollie conducea o maşină de poliţie – un cadou făcut cel mai probabil de fratele lui mai mare, poliţist –, iar colegii îl miştocăreau fără milă în legătură cu treaba asta. Makani bănuise că el continua să o conducă tocmai ca să le demonstreze că-l durea-n paişpe.
— Şi de ce râdeai de mine? întrebase ea.
Ollie se scărpinase la ceafă.
— Nu de tine. De mine.
Makani nu ştia dacă era din cauza arşiţei verii sau din cauza faptului că
îndurase şapte luni de plictiseală neîncetată, dar simţise... ceva. Se îndreptase spre el, încet. Picioarele ei goale străluceau.
— Şi de ce râdeai de tine, Ollie?
— Pentru că aş fi vrut să vorbesc cu tine, dar am avut emoţii prea mari.
Makani.
Deci, ştia cine era.
Ea zâmbise.
Ollie se ridicase de pe lada cu lapte, iar cercelul de argint din buza lui lucise în lumina soarelui. Ea se întrebase cum s-ar fi simţit între buzele ei.
Trecuse prea mult timp de când sărutase pe cineva. De când îşi dorise cineva să o sărute.
VP - 23
Stăpâneşte-te!
Makani făcuse apoi un pas înapoi, pentru că-i era imposibil să poarte o conversaţie când stăteau atât de aproape unul de celălalt. Piept în piept. Şi fusese, mai presus de orice, intrigată de Ollie.
Ea făcuse un semn din cap spre cartea lui.
— Nu te văd niciodată fără o carte în mână.
El o ţinuse ridicată pentru ca ea să-i poată vedea coperta: un grup de oameni care stăteau la uşile şi geamurile unui tren în mişcare. Ea nu recunoscuse cartea, aşa că el îi explicase:
— E despre un american care călătoreşte de la Londra în Asia de Sud-Est cu trenul.
— E o poveste adevărată?
El aprobase cu o mişcare din cap.
— Citeşti multe poveşti adevărate?
— Citesc multe jurnale de călătorii. Îmi place să citesc despre alte locuri.
— Te înţeleg.
Îi revenise zâmbetul.
— Îmi place să mă gândesc la alte locuri.
Distrat, Ollie îi fixase gura cu privirea, preţ de o clipă.
— Orice alt loc, în afară de ăsta, spusese el, în cele din urmă.
Dar fusese clar că el se referise, la modul general, la Osborne, nu la locul ăla concret de lângă Greeley’s Foods – locul acela în care era şi ea.
— Exact, spusese ea.
El se sprijinise de zidul de cărămidă şi dispăruse înapoi în umbră. Ea nu-şi dăduse seama dacă el încerca să-şi recapete calmul dezinteresat sau dacă
