Ollie.
Inima i-o luă brusc la goană. Fixă ecranul cu privirea, aşteptând ca el să
spună mai multe. În cele din urmă, îi scrise un mesaj: nu-mi aduc aminte să-ţi fi dat numărul meu.
Un alt răspuns rapid:
Spune-mi ce-ai vrut să spui.
Era şi normal ca Ollie să fie genul de om exasperant care îi scria mesaje în propoziţii complete şi îi ignora întrebarea.
ce CREZI c-am vrut să spun??
Cred că te simţi dispreţuită, ceea ce-nseamnă că a avut loc o neînţelegere.
Dispreţuită. Pe bune, niciun om normal nu vorbea aşa! Dar reuşise să îi atragă atenţia. Makani îi trimise înapoi un singur semn de întrebare. Urmări cele trei puncte apărând în timp ce Ollie tasta, apoi continuă să scrie.
Mesajul sosi:
Credeam că ţi-e ruşine cu mine. Şi presupun că şi tu credeai că mi-e ruşine cu tine.
Makani ridică sprâncenele a mirare. O sinceritate ca asta era rară. Ba chiar admirabilă. Veşnica întrebare ieşi din umbre: Oare ştie ce am făcut?
Era imposibil să îşi dea seama fără mai multe informaţii, dar o senzaţie de nelinişte i se strecură însuflet, dându-i ghes să meargă înainte. Poate că ştia.
Dar poate că se înşelase. Poate că dintre ei doi, ea era cea care judecase.
Makani răspunse: de ce-ai crezut asta?
Păi, n-am prea vorbit pe bune, nu?
VP - 30
nu păreai genul care să vorbească
Nici tu nu păreai.
Makani făcu o pauză. Bunica ei îşi drese glasul – un pic cam prea tare –
din camera cealaltă. Makani scrise un mesaj: deci vrei să vorbim Vreau să vorbim dacă şi tu vrei să vorbim.
Ar fi trebuit să fie iritată, dar nu era. Câtuşi de puţin.
— Makani! se auzi glasul femeii.
— Vin imediat! Sunt aproape gata.
— Nici măcar nu vorbeşti!
— Ne scriem mesaje.
— Aia nu-i vorbă. Tu trebuie să vorbeşti cu mama ta.
Makani zâmbi larg în timp ce trimitea alt mesaj: scrisul de mesaje nu e vorbit
Telefonul îi sună, iar ea tresări:
— Căcat!
— MAKANI YOUNG!
Makani făcu o grimasă în timp ce răspundea.
— Nu-i un moment bun. Te sun eu mai târziu, bine?
Închise înainte ca Ollie să apuce să răspundă şi se strecură înapoi pe scaunul ei din sufragerie.
Bunica Young îi urmărea fiecare mişcare.
— Nu era maică-ta.
Makani îşi îndesă o chiftea întreagă în gură. Ca un copil.
— Dă-mi telefonul!
Makani încremeni, alarmată.
— De ce? întrebă ea, cu gura plină de carne tocată de curcan.
