Motanul ager al vecinului de vizavi – nu cel care-şi pierduse vârful nasului, cel din partea cealaltă – vâna mereu în curtea lor. Lui Makani nu i se permisese niciodată să aibă o pisică sau un câine. Cândva, când avea să aibă
casa ei, avea să aibă şi pisică, şi câine.
Alte foşnete. Makani miji ochii în întuneric.
Sunetul se-auzea din tufa de călin care crescuse prea mult de sub fereastra ei. Întinse gâtul, încercând să vadă arbustul, să vadă prin arbust. O
zvâcnire bruscă, furioasă, o făcu să tresară. Apoi.. linişte. Probabil că pisica găsise vreun chiţcan.
Makani îşi lipi faţa de geam, ducând mâinile la ochi, ca pe un binoclu, ferindu-şi ochii de lumina din dormitorul ei. Aşteptă ca motanul să
traverseze gazonul, tropăind cu trofeul în gură, dar gazonul, scăldat într-un triunghi de lumină portocalie de la un felinar stradal, rămase pustiu. Nu zări nimic interesant, doar nişte frunze căzute.
Se întoarse la telefonul ei. Nici acolo nu se schimbase nimic.
Makani aruncă din nou o privire spre fereastră. Din motive pe care nu şi le putea explica, simţi fiori, gândindu-se că era expusă. Se furişă spre geam şi privi afară dintr-o parte.
Te salut, paranoia, veche prietenă!
Trase perdelele, îşi luă telefonul şi îl aşeză pe pat, lângă ea, pe pătura de culoarea fildeşului, o altă relicvă din partea bunicilor. Încercă să înveţe pentru un test la spaniolă, dar atenţia-i era distrasă. De ce credea Ollie că ei îi era ruşine să fie văzută cu el? Din cauza acelor zvonuri? Dacă era aşa, probabil că nu ştia despre greşelile comise de ea, pentru că, altfel, ar fi ştiut că Makani nu era în măsură să arate cu degetul.
Poate că aveau o şansă. Poate că aveau să aibă parte chiar de o întâlnire VP - 33
adevărată. La urma urmei, el fusese disperat să-i vâneze numărul de telefon.
Deşi îi ignorase întrebarea în legătură cu modul în care procedase.
Încă era încruntată când dădu la o parte manualul de spaniolă şi luă
ultimul număr din revista Rolling Stone. De obicei, Makani nu-şi pierdea vremea cu reviste tipărite, dar nu se putuse abţine când văzuse trupa Amphetamine pe copertă. Scandaloasa lor melodie despre o fată minoră
care frânsese inima solistului – se presupunea că era inspirată de un fapt real – se bucura de un succes uriaş. Makani simţea atât furia, cât şi extazul din versurile melodiei, care te prindeau. Se întrebă dacă ea-i frânsese inima lui Ollie în vara care trecuse. Oare el i-o frânsese pe-a ei?
Telefonul ei scoase un „ding”. Se chinui să-l ridice, scăpându-l de două ori, în grabă, din cauza agitaţiei.
Era o fotografie cu un fund enorm, alb şi păros, de bărbat. Makani icni şi aruncă telefonul la o parte fără să răspundă. Nu avea chef să-i facă hatârul lui Alex. Lui Alex îi plăcea să le fure telefoanele ei şi lui Darby, să tasteze
„funduri păroase” pe Google Images şi să le dea telefoanele înapoi. Când nu erau la şcoală, Alex trimitea pozele la întâmplare.
Telefonul ei scoase din nou un „ding!” la 23.31. Era el.
Eram la lucru, dar acum sunt acasă. Mai eşti trează?
O panică primitivă o cuprinse. Oare ar fi trebuit să aştepte până să
răspundă? Nu, ar fi fost o tâmpenie. Tocmai tăcerea îi băgase-n harababura asta de la bun început.
Ollie răspunse după primul sunet de apel.
— Salut, scuze că te-am sunat mai devreme. Eram în pauză, dar cred că
te-am prins într-un moment nepotrivit, nu?
Vocea lui Makani era rece.
— Cum ai făcut rost de numărul meu?
— Oh!
Ollie părea surprins.
— Ăăă, da! Scuze. Fratele meu. El poate, ştii tu... face rost de chestii. De informaţii.
Era a doua oară când îşi cerea scuze în decurs de câteva secunde. Şi-i ceruse ajutor lui Chris, ceea ce însemna cel puţin că-i spusese fratelui lui ceva despre ea. Un zâmbet i se întipări pe buze, dar ea spuse:
— E puţin cam dubios.
Urmă o pauză lungă.
— Glumesc!
Makani râse, prefăcându-se că era mai stăpână pe sine decât era de fapt.
— Adică, să nu mă-nţelegi greşit, tot dubios e. Trebuia să-mi ceri mie numărul meu. Dar... mă bucur să vorbesc cu tine.
VP - 34
Vocea lui se relaxă la celălalt capăt al liniei.
