— Deci..
— Deci..
Degetele ei scobeau în găurile păturii, dar îşi rosti următoarea replică pe un ton cu chef de flirt.
— Deci, tot mai lucrezi în tura de miercuri la Greeley’s.
El râse o dată.
— Da, deşi nu am cum să nu observ că nu mai vii pe-acolo.
— Da, păi e un mare dobitoc care lucrează acolo. Se comportă de parc-aş
fi invizibilă când mă vede la şcoală.
— Interesant! Nici pe mine nu mă bagă în seamă o dobitoacă la şcoală.
Makani era încântată de uşurinţa cu care se tachinau, dar râsul ei avea o nuanţă neplăcută, de regret.
— A fost naşpa din partea noastră, a amândurora, aşa-i? Să facem presupuneri.
Ollie fu de acord, fără să dezvolte.
— Colosal de naşpa!
— Putem să vorbim şi noi clar o clipă? întrebă ea.
— Eu vreau să vorbim clar în toate clipele – prezente şi viitoare.
Makani aproape că zâmbi, dar gestul dispăru înainte să apară complet.
Vocea i se înăspri.
— Uite care-i treaba: eu vreau să vorbesc în continuare cu tine numai dacă îţi doreşti ca treaba asta să se întâmple pe bune. Dacă vrei, ştii tu, să
stai cu mine, şi toate alea.. Dacă vrei doar să mă regulezi, pe mine nu mă
interesează.
— Mamă!
Ollie trase aer în piept.
— Nu! Nu! Niciodată n-am vrut numai asta. Aşa s-a întâmplat, pur şi simplu. Habar nu am de ce s-a întâmplat aşa.
— Amândoi avem o parte de vină. Cred c-am stabilit deja asta, spuse ea, laconic.
Între telefoanele lor se mai lăsă o dată o tăcere încordată.
— Deci, îndrăzni el, sincer vorbind, îţi place de mine?
— Sincer vorbind. . da.
O pauză respectuoasă. Sau poate că Ollie îşi trăgea din nou sufletul.
— Sincer vorbind. . şi mie îmi place de tine.
Trecuse atât de mult timp de când Makani nu mai simţise o fericire pură, neştirbită de nimic, încât uitase că, de multe ori, poate durea la fel de mult ca tristeţea. Declaraţia lui îi străpunse inima, precum un cuţit aruncat cu dibăcie.
VP - 35
Era genul de durere care o făcea să simtă că trăieşte.
VP - 36
CAPITOLUL CINCI
Vorbiră ore în şir. Vorbiră până când Makani începu să simtă crampe la mâini de la cât ţinuse telefonul şi până şi greierii care cântau se duseseră la culcare. Faptul că el nu ştia nimic despre trecutul ei era o uşurare. Trebuiau să vorbească clar, da. Dar numai despre lucrurile despre care era nevoie să
vorbească.
Părinţii lui fuseseră fermieri, iar familia lor fusese unită. Cam la o lună
după accident, poliţia îi dăduse fratelui său, care tocmai fusese angajat, vechea maşină de patrulă, ca să o înlocuiască pe cea care fusese distrusă
total. Era un cadou generos. Când Ollie împlinise şaisprezece ani, Chris îi oferise maşina de patrulă drept cadou aniversar. Ollie dispreţuia Crown Vic-ul şi pierderea pe care-o semnifica, dar îl conducea din respect pentru fratele lui. Şi din nevoia de o maşină. Vorbi despre relaţia lui cu Chris –
dificilă, părintească, iubitoare, frustrantă –, iar ea, despre relaţia ei cu bunica. Care era la fel.
