— Ce s-a-ntâmplat cu bunicii tăi?
Casa lui Makani era întunecată şi plină de umbre vechi. Se ghemui în aşternuturi.
— De ce nu te-au luat la ei?
— Jumate-s morţi, jumate-s nişte beţivani.
Timbrul vocii lui Ollie era mai jos decât de obicei.
— Deci, când un tip cu o alcoolemie care depăşea de două ori limita legală
ne-a omorât părinţii, îţi dai seama de ce Chris s-a luptat să-mi fie tutore.
Makani nu-şi agrea părinţii, dar îi iubea cu adevărat şi putea doar să-şi închipuie cât de cumplit trebuia să fi fost şi era în continuare pentru Ollie să-şi piardă familia într-un accident atât de stupid. Părinţii lui erau în drum spre casă, după ce făcuseră un drum până la Feed ’N’ Seed, acelaşi loc unde lucrau acum Darby şi Alex. Maşina lor fusese lovită într-o după-amiază
oarecare de joi. Ceva din faptul că se întâmplase la lumina zilei crescuse dimensiunea tragediei în mintea lui Makani.
— Cum a ajuns maică-ta-n Hawaii? întrebă Ollie.
— A plecat de-aici imediat după absolvire. Avea un plan măreţ – aşa-i zicea ea – să călătorească prin toate cele cincizeci de state înainte să-şi aleagă o casă nouă. Avea şi-o hartă de-aia pliantă pe care-o furase dintr-o librărie din Norfolk. Mi-a arătat-o odată; avea un X mare şi negru în dreptul statului Nebraska.
VP - 37
— Şi ce s-a întâmplat?
— Şi-a folosit toate economiile ca să meargă mai întâi în Hawaii. A obţinut un job într-o staţiune, s-a înscris la facultate şi l-a cunoscut pe tata.
— Un plan măreţ. Poate că asta-mi trebuie.
Makani scoase un sunet ciudat, ceva între o pufnitură şi un fornăit.
— Numai dacă eşti în stare să îl duci până la capăt. Pentru mine, nu e altceva decât încă o poveste despre eşecurile mamei mele.
— Nu-i vorba de faptul că a considerat că Hawaii e atât de tare, încât n-a mai vrut să vadă şi celelalte variante?
— Nu!
— Eu îmi duc întotdeauna planurile până la capăt, o asigură el.
•
O dovedi peste câteva ore. Makani era chircită în maşina lui Darby, înainte de şcoală, clocotind de iritare din cauza lipsei de somn. Fusese încântată să le povestească prietenilor ei despre apel, dar ei nu reacţionau aşa cum sperase ea.
— Normal că te înţelege, spuse Alex, de pe bancheta din spate. Amândoi sunteţi nişte mici orfani, sărăcuţii de voi!
— Eu nu-s orfană, se bosumflă Makani.
— Nu-mi vine să cred că trebuie să-l prezinţi bunicii tale. Cum a reacţionat când i-ai spus?
— Nu i-am spus.
Makani încercă să ignore zbaterile stomacului în timp ce se uita prin parcare după Ollie. Un şir de elevi se îndrepta spre colţul străzii, unde apăruse peste noapte un mic altar dedicat lui Haley – cu flori, ilustrate, afişe şi lumânări. TE IUBIM, HALEY! STEAUA TA ÎNCĂ STRĂLUCEŞTE PUTERNIC, Scria pe aceasta, cu litere negre.
— Vreau să mă asigur că e totul în regulă, mai întâi, spuse ea. Ştii tu, personal.
— Ăsta-i visul oricărei bunici.
Alex îşi ridică palmele şi dădu din mâini, a sarcasm.
— Un ratat fără viaţă socială care i-o trage nepoatei ei, n-o bagă-n seamă
cu lunile şi-i obţine numărul de telefon prin mijloace ilegale!
Makani făcu o grimasă.
— Ştii că nu-i aşa.
— Ba e exact aşa, zise Alex.
— Să ştii că e dubios felul în care-a făcut rost de numărul tău de telefon, spuse Darby.
— Nu ţi se pare că-i romantic? întrebă Makani.
— Nu! răspunseră Darby şi Alex în acelaşi timp.
VP - 38
— Trebuia să ţi-l ceară, continuă Darby. I l-ai fi dat.
