— M-ai auzit. Vreau să văd cu cine-ţi scriai tu mesaje.
— Bine, era Alex.
Înghiţi.
— Îmi scriam mesaje cu Alex.
Bunica ei întinse mâna, cu palma-n sus.
— Bine! Un băiat, e bine-aşa? Acum eşti mulţumită?
Bunica ei făcu o pauză, gândindu-se ce variante avea.
— Cum îl cheamă?
— Buni...
— Să nu mă iei tu pe mine cu buni! Cum îl cheamă?
— Ollie. Oliver Larsson.
Makani ştia deja că trebuia să îi adauge şi numele de familie. Oamenii din oraşul ăsta voiau mereu să ştie numele de familie.
Bunica ei se încruntă.
VP - 31
— Larsson. Ăsta nu e poliţistul ăla tânăr?
— Ăla e fratele lui, Chris. Ollie e coleg cu mine.
Bunica Young se gândi la asta, iar Makani se rugă ca ea să nu fi auzit zvonurile despre Ollie. Se rugă din tot sufletul ca ideea că eşti fratele unui poliţist să fie un lucru bun în oraşul ăla. În sfârşit, bunica ei se relaxă. Puţin de tot.
— Mi-a fost elev Chris. Un tânăr cumsecade. Mare păcat! Ce-au păţit părinţii lor. .
Şi Makani se relaxă. Puţin de tot.
— Dacă vrei să te vezi în continuare cu Oliver, o să trebuiască să îl cunosc.
— Buni! Ne scriam şi noi nişte mesaje, atâta tot!
— Pe urmă ţi-a sunat telefonul.
Arătă cu furculiţa de salată spre Makani, un gest care putea fi interpretat atât ca declaraţie, cât şi ca acuzaţie.
— Băiatul ăla umblă după tine.
*
Makani trimise mesajul după ce bunica ei se duse la culcare: acum e un moment bun?
Curiozitatea îi hrănea neliniştea. Posibilitatea de-a vorbi cu Ollie era cel mai palpitant lucru care i se întâmplase de când, ei bine, de când se prostise cu el. Îşi fixă telefonul cu privirea în timp ce se plimba pe podeaua acoperită
cu covor, dorindu-şi să scoată un sunet. Cine nu-şi ţinea telefonul lângă el în permanenţă? Mobilul însă rămase în tăcere pe comodă.
Comoda şi restul mobilierului îi aparţinuseră cândva mamei ei. Makani se mutase în dormitorul care îi aparţinuse în copilărie mamei ei. Setul asortat de mobilier butucănos din lemn de stejar avea o nuanţă neatrăgătoare de portocaliu-auriu. Patul era prea înalt, cu nişte stâlpi prea duri. Se înălţau în spirală spre tavan ca nişte colţi de fildeş ascuţiţi. Comoda era grea şi lungă, iar oglinda era la fel de mare şi de respingătoare. Dar biroul... Biroul era de-a dreptul o monstruozitate. Făcea ca laptopul lui Makani să pară o piesă de avangardă, de parcă bucăţile de lemn ar fi fost puse laolaltă cu atât de mult timp înainte, încât nu cunoscuseră niciodată atingerea unui calculator.
Era opusul modului de viaţă al mamei ei din momentul acela. În ciuda atmosferei degajate, de plajă, casa ei era simplă, plină de inox. Makani considerase mereu că gusturile mamei sale aveau nevoie de o notă de căldură, de alinare, dar aşa nu era deloc mai bine. Era complet lipsit de personalitate.
Probabil că bunicii ei aleseseră mobila, iar în anii care trecuseră de când plecase mama ei, scoseseră toate pozele şi posterele care-ar fi putut oferi informaţii despre anii adolescenţei ei.
VP - 32
În locul lor erau poze cu Makani la vârsta şcolii generale şi gimnaziale şi picturi şterse cu peisaje din prerie. Singura urmăa mamei ei care mai rămăsese era o inscripţie veche, înăuntrul sertarului de sus al biroului: SOS.
Adesea Makani nu-şi înţelegea mama, dar înţelegea cu siguranţă
disperarea tăcută din spatele acelui unic act de vandalism.
De când se mutase, Makani dăduse jos toate pozele cu ea – hidoase – şi le înghesuise sub pat. Doar câteva obiecte din viaţa ei de dinainte erau la vedere. Ţinea un bol drăguţ cu bucăţi de coral şi de scoici pe birou, ursuleţul şi balena de pluş pe pat şi bijuteriile pe comodă, atârnate pe un suport care semăna cu un copac. Dar, în mare, ţinea lucrurile prin sertare. Ascunse.
Makani îşi verifică din nou telefonul, în caz că rămăsese temporar fără
auz. Tot nimic. Se făcea târziu.
Un foşnet brusc tulbură liniştea de afară.
Se duse la fereastră şi privi în jos, în umbre.
