Alex părea aproape să vomite.
— Ce facem?
Chris răspunse după primul sunet. Ollie îşi repetă teoria, dar fu întrerupt repede. Se încruntă în timp ce asculta.
— Da, suntem bine, spuse el. Da, bun..
Ollie îşi fixă telefonul cu privirea. Închise.
— Ce e? întrebă Makani.
Ce mai e?
— Au primit alt telefon de la un şofer care l-a luat pe David. Ăla l-a văzut la ştiri şi l-a recunoscut. Şoferul ăsta nou spunea că probabil l-o fi luat pe David la puţin timp după ce l-a lăsat primul şofer, şi Chris spunea că ştie exact locaţia. A fost noroc prostesc, la voia întâmplării, că niciun şofer nu ştia cine era David.
Lui Makani i se rupse inima. Cine-ar fi crezut?
— Ăsta zice că l-a lăsat pe David în cealaltă parte a Osborne-ului. Poliţia se îndreaptă acum într-acolo. Cred că s-a strecurat ca un şarpe în oraş, pe câmpuri. Cred că s-ar putea îndrepta spre stadion pentru un atac-fulger.
Alex se prinse de scaunul lui Makani şi-l scutură cu asprime.
— Ştiam eu!
Makani puse o mână pe umărul lui Alex ca s-o potolească.
— Nu pare a fi modul lui de a acţiona.
— Tu faci mişto de mine? Ce-ar da oraşul peste cap acum mai mult decât un atac la primul meci de departajare?
— Ce-a zis Chris despre Rosemarie? întrebă Darby.
Ollie se încruntă.
— Cred că în momentul în care Zachary n-a mai reprezentat o ţintă, noi am pierdut orice avantaj, oricât de mic.
— Dar trebuie să o avertizeze cineva! spuse Darby.
Ollie îşi derula deja lista de contacte. Observă privirea lui Makani şi o lămuri:
— O vecină. Familia ei locuieşte de cealaltă parte a lanului de porumb.
Bineînţeles. Toată lumea avea legături cu toată lumea în Osborne.
VP - 209
Makani o lăsă mai moale cu gelozia ei fără rost în timp ce apelul intra direct la căsuţa vocală.
— Salut, sunt Ollie Larsson. Sună-mă imediat ce primeşti mesajul ăsta. E
urgent! Toată lumea-i în regulă, dar.. te rog, sună-mă înapoi!
Makani îl fixă cu privirea, cu ochii mari şi înspăimântaţi.
— Şi-acum ce facem?
Vocea lui se înăspri.
— Puneţi-vă centurile, toată lumea!
Apoi, întoarse cheia în contact şi călcă pedala până la podea.
VP - 210
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE
Moonlight scoase un nechezat ascuţit şi scurmă cu copita în rumeguşul proaspăt.
— Şşş!
Rosemarie Holt mângâie gâtul iepei roaibe cu peria, cu mişcări largi.
— Sunt doar nişte prostovani care cască gura pe-aici. N-are de ce să-ţi fie frică.
Luminile pâlpâiau, iar muzica urla. Urlete şi râsete obraznice răsunau din labirintul din lanul de porumb, ajungând până la grajdul de la marginea domeniului familiei Holt. În mod normal, era uşor enervant să locuiască
lângă atracţia turistică. Dar în seara aceea, oraşul era plin de ţărănoi beţi, tipi din fraternităţi şi tipe din sororităţi, care căutau să aibă parte de nişte senzaţii tari. Parcă David Thurston Ware era o legendă urbană povestită la focul de tabără, nu un criminal în serie adevărat, aflat în libertate.
În următoarea boxă, Cash tropăia agitat. Lanul nu avusese lumini şi muzică noaptea.
